Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

AMC, canalul american cunoscut pentru serialele de succes Mad Men și The Walking Dead, lansează mâine un nou reality show centrat pe agenții de publicitate. Se numește The Pitch și arată, în fiecare episod, două agenții în competiție pentru a lucra la o campanie pentru un brand mare. Procesul este următorul: directorii agențiilor sunt chemați la o întâlnire cu departamentul de marketing al unei companii mari (în primul episod Subway), unde li se dă un brief. Pe baza lui, agențiile au între 7 și 10 zile să vină cu o idee pentru o campanie publicitară, s-o ambaleze cum pot ei mai bine și, la final, să o prezinte.

It all comes down to the pitch. Urmărind primul episod, am realizat că așteptările mele au fost, mai mult sau mai puțin, corecte. Conținutul creativ este foarte limitat, partea de realizare și design aproape inexistentă, iar pitch-ul de la final e rezumat la mai puțin de un minut, urmat de partea de Q&A. O sesiune de întrebări și răspunsuri ar dura minim 15 minute în realitate, emisiunea o prezintă în sub 15 secunde. Centrarea este, în schimb, pe stres-ul angajaților agențiilor, felul în care se descurcă cu el, apoi conflictele tipice între șefi și subalterni și, desigur, momentele în care directorii creativi desființează ideile copywriterilor. Ceea ce lipsesc total sunt orice discuții cu designeri și orice mențiune legată de bani, de vreun calcul financiar, vreun plan de sustenabilitate. Nici măcar nu se spune ce trebuie să includă campania: reclamă TV, reclamă radio, print-uri etc. Uitându-te, trebuie să presupui că marketing-ul companiei dă agențiilor libertate totală, fără se le pese de bugete. Iar brief-ul nu pare să conțină nimic altceva decât produsul și target-ul. Iar când zic target, ei înțeleg prin asta o categorie de vârstă și atât.

Nu mă plâng, era logic pentru o emisiune TV pe așa ceva să meargă pe stres, competiție și partea de creativitate. Până la urmă, un reality show e un reality show, cu premisă superficială, proces foarte neclar și prezentare finală extrem scurtată cu un câștigător ales la sfârșit. Agențiile care au participat sunt capabile, evident, dar nu e nimic spectaculos la ele. Toți jucătorii mari din advertising-ul american, cei care fac chestii chiar impresionante și au rezultate bune mereu, au refuzat să participe deoarece pentru ei nu se renta. Show-ul le poate oferi doar expunere și posibilitatea de a lucra cu un brand, iar agențiile mari au deja expunere și reputație foarte bună și portofolii mult mai impresionante decât orice le-ar putea oferi o emisiune TV. Ok, Subway e în primul episod și e o companie imensă, dar de celelalte din episoadele care urmează să fie emise nu am auzit niciodată. De agențiile participante nici atât.

Eu, ca student la comunicare, pot să spun că aș vedea acest show la fel cum studenții de la medicină văd House MD sau Grey’s Anatomy. E entertaining? Oarecum. E educativ? Nici gând. E interesant? Poate. Merită urmărit? Dacă nu ai nimic mai bun de făcut în timpul unei după-amiaze de weekend, atunci da.

Ascultate în momentele potrivite, cele de mai jos pot să vă facă pielea de găină. Sunt videoclipurile mele preferate, all-time, și eu un top pe care l-am făcut ținând cont, în primul rând, de aspectul vizual al lor și în al doilea rând de muzică. Sigur că sunt opinii pe care mi le tot schimb și peste un timp vor fi altele în acest top. Veți observa că piesele alese sunt metal și asta nu e întâmplător, dar consider că genul nu contează mult în cazul acestor 5. Gândindu-mă care să fie, le-am eliminat pe cele realizate ca un scurt-metraj, cu personaje și acțiune. Dacă vreți, vă pot recomanda două de acel gen: Luv Deluxe și Time to Dance. Al doilea e cu Jake Gyllenhaal. De asemenea, am lăsat deoparte și cele care arată doar artiștii interpretând (în concert de exemplu). Ceea ce a ajuns în top e ca spuma de la berea neagră. Click pe poze și enjoy!

Vezi restul… »

Vreau să expun câteva exemple de mentalitate de rahat, tipic românească:

1. Dacă plătești undeva ceva cu monede multe, ești văzut ca zgârcit. E chiar lipsă de respect, pentru că obligi acea persoană să care monedele și să le numere. Însă de ce numai la noi lumea se strâmbă și comentează? De ce în alte țări lumea nu zice nimic atâta timp cât sunt bani acolo și nu nasturi? Că-i monedă sau bancnotă, tot bani sunt. Tu îmi faci un serviciu, el îl plătesc cu bani, nu ai nici un drept să te aștepți de la mine să-ți dau numai bancnote lucioase. Și eu am primit monedele alea la rândul meu și le dau mai departe. Ce, ar trebui să le arunc, să le folosesc numai la parcare? Sunt tot bani, e tot o tranzacție validă care mișcă sistemul economic. Și mie îmi spune lumea cu falsitate “îmi pare rau dar chiar nu am de un leu”. Și ce? Mi-ai dat mărunt, nu trebuie să îți pară rău. Bine că ai avut să-mi dai rest și nu gumă de mestecat (lucru pe care nu îl vezi niciodată în țările dezvoltate).

2. E cool să fumezi. Și cu asta am spus tot. Cred că suntem printre ultimele puține națiuni unde asta se mai aplică. Păi permiteți-mi să zic că în mod normal, fumatul, dacă nu mă înșel, ar trebui să fie văzut ca un obicei murdar, nesănătos și rușinos al oamenilor slabi și viciați. Poate exagerez, poate unii sunt mai artiști sau hipsteri și viața lor e prea nasoală încăt au nevoie de ceva prin care să se descarce de stres, un “release”, cum zic americanii. Nu am nimic cu cei care sunt așa, am ceva cu cei care o fac de dragul de a fi cool. Copiii ăia de 14-20 de ani care își spun că o fac doar când ies în oraș, dar apoi cu două luni mai târziu îi vezi cu pachetul în buzunar. Și se plâng că nu au bani. E poate cea mai cretină mentalitate de imatur pe care o poți avea. Când merg undeva și văd la o masă patru fete relativ urâte/grase/fără viață socială pe sfert cât ar vrea ele, evident că nici una nu fumează. Dar dacă mă uit la masa vecină unde sunt două fete frumoase, arătoase (cam prost machiate și îmbrăcate, dar nu le poți avea pe toate) cu un tip cool cu mașină și abonament la sală, normal că el va avea Kent8 și ele slims între degete. Pentru că așa dictează societatea noastră rămasă în urmă față de restul lumii civilizate.

3. Din ciclul cocalarului de rând, ai smartphone (de obicei iPhone, că nu ne batem capul cu alte branduri) dar nu ai bani să-ți încarci cartela. Mă mir cum de nu ți-e rușine să te plângi. Ceri țigări de la alții și îți ții iPhone-ul de pe care nu poți suna la vedere. Asta e ca și ăla de 23 de ani care are BMW și Armani, dar locuiește cu părinții la bloc, numai la un nivel mai mic. E fenomenal cum oameni inteligenți și cu potențial ajung să își facă rău doar ca să fie parte din turmă. Și e natural să zici că nu e vina lor.

Dar vina cui e? Societatea nu e făcută de oameni, de noi? Sau schimbarea ar trebui să pice din cer cumva? Niciodată “așa fac toți” nu va fi o scuză cât timp fiecare are un cap pe umeri cu care poate gândi și lua decizii. Dacă oamenii își asumă ideea că dacă sunt diferiți, vor fi excluși și izolați, atunci e problema lor. Dar eu nu cred că e așa, cel puțin în partea asta a țării. Nu suntem chiar toți dobitoci.

Inițial am fost sceptic și foarte curios: cum poți crea un startup din nimic in doar 54 de ore? Ei bine, se poate. Multe lucruri impresionante se pot face în atâta timp, lucru demonstrat în weekendul trecut la Cluj, alături de vreo 90 de participanți și 12 mentori. Câteva idei bune au dus la formarea a 11 echipe care au lucrat intens: designeri, developeri și marketeri cot la cot nu pentru a câștiga o competiție, cât pentru a face din ideea lor o posibilitate de afacere profitabilă.

Eu am lucrat la MarmoAD, the online marketplace for offline ad space (sloganul îmi aparține), o idee foarte faină despre care puteți citi pe pagina de facebook. Eu și cu sașe oameni mișto din București, Constanța, Târgu Mureș, Brașov și Chișinău am petrecut peste două zile întregi și am realizat un lucru frumos, lucru care ne-a adus premiul trei în competiție.

Am învățat multe în aceste zile. Am învățat multe despre seriozitatea în muncă, despre perseverență, teamwork, despre cum o idee bine gândită poate să te ducă departe, dar și despre cum o idee genială e inutilă dacă nu sunt oamenii potriviți s-o implementeze. Am învățat că e foarte important să gândești mereu cum poți să scoți bani din ceea ce faci. E frumos să faci lucruri bune pentru societate, dar nu ești luat în seamă dacă nu sunt și profitabile. Am învățat care e diferența dintre a face ceva pentru că trebuie și a face ceva pentru că crezi în acel lucru. Însumând, a fost o experiență valoroasă pe care aș repeta-o măcar o dată la câteva luni pentru că, repet, am învățat multe, dar, pe lângă asta, am cunoscut și mulți oameni interesanți de la care se pot învăța și mai multe.

Mai exact în Oradea. Știți ce fac tramvaiele mai nou noaptea? Nu stau în depou, ci sunt plimbate prin oraș ca să nu se înzăpezească liniile. Doar că, azi-noapte pe la 1, unul din tramvaie a rămas totuși blocat lângă parcarea mare din centru. Când am ajuns acolo, stătea de peste 30 de minute. De ce?

În speranța că o să reușesc să fac un minim de oameni să stea mai puțin pe 9gag, am scris asta. Anul acesta am terminat de citit trei cărți și vreau să vă recomand pe două dintre ele.

Prima este The Contorsionist’s Handbook, roman de Craig Clevenger, foarte lăudat de tot felul de critici. Ediția mea are chiar pe copertă chestii de genul “I swear to God this is the best…”. Mda, nu e romanul secolului, dar e destul de bună și entertaining. Am văzut că în prezent se lucrează la o ecranizare, deci deduceți ce vreți din asta. Pe scurt, e vorba de un tip care își schimbă identitatea des pentru a scăpa de autorități și e expert în asta, dar expert cum o fi, nu poate scăpa la nesfărșit(?).

Alta este iar una pe care am citit-o cu plăcere, scrisă de Dan Lungu și intitulată foarte catchy Sunt o babă comunistă. Și asta trebuia să fie deja ecranizată de Stere Gulea, dar nu știu ce s-a întâmplat între timp. Mi-a plăcut în mod special pentru că explică și punctul de vedere al celor care regretă comunismul. Mereu ne legăm de ei (și pe bună dreptate), dar rar stăm să încercăm să-i înțelegem. E un roman simpatic cu un final mișto și se citește foarte rapid, așa că dacă aveți ocazia, puneți mâna pe el.

Mă gândeam că n-am habar despre ce să scriu și apoi mi-a venit ideea să mai verific dacă mi-a apărut ultima notă din primul semestru. Și da, în sfârșit pot să spun că am încheiat tot ce aveam de împărțit cu HLK, adică școala de educație și comunicare din Jönköping. Au fost 4 luni cât am stat în Suedia, timp în care mi s-au deschis ochii la multe lucruri. Am învățat o grămadă și am ajuns la concluzia că nicăieri nu e ca acasă.

Sună simplu și cu toții știm asta, dar eu chiar am ajuns s-o simt. Nu doar prin faptul că mi-era dor, cât prin atmosfera distantă față de orice. Erai separat de oameni prin felul lor de-a fi, prin limbă, prin lipsa locurilor și ocaziilor de a socializa, prin prețuri mari, dar mai ales prin felul lor de a fi. E foarte greu de explicat pentru că nici eu nu îi înțeleg și e vorba despre lucruri mici pe care le observi. E intresant să iei contactul cu o societate cu un așa de diferit set de idei și comportamente și să înțelegi că oriunde mergi o să dai de oameni care sunt diferiți, doar că lor li se pare normal să fie așa. Normal de exemplu să fie atei, să nu danseze la petreceri, să nu aibă bani să iasă în oraș mai mult de odată sau de două ori pe săptămână, să-și ducă merinde la facultate, să nu aibă tradiție și să nu sărbătorească nici măcar ziua națională din frica de a nu fi “naționaliști”, să înțeleagă xenofob prin cuvântul naționalist, să nu se exprime, ascunși mereu sub o aparență de amabilitate, și așa mai departe.

Revenind la subiect, una peste alta, experiența în Suedia mi-a priit și mi-a plăcut foarte mult. Greu mi-ar fi să refuz ocazia de a mă întoarce acolo.