Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Unii oameni, printre care şi un profesor de-al meu, sunt de părere că un text implică în mod obligatoriu destinatarul acelui text, fie el o lucrare ştiinţifică, literară sau de altă natură. Sunt şi eu de acord că nimeni nu scrie un text în alt scop decât cel de a fi citit de către cineva. Că scrisul e făcut cu intenţia deliberată de a concepe un text care să fie apoi citit. Cu toate astea, cred că e greşit să afirmăm că nu există conceptul de scris din propria plăcere. Pentru că aşa mi s-a spus, că nu există.

Eu unul sunt de părere că există texte pe care le scriem cu toţii la un moment dat strict pentru propria plăcere. Asta însă nu contravine cu afirmaţia cum că textul neapărat vizează un receptor. Tocmai pentru că acel receptor este însuşi autorul textului. Cu toţii cunoaştem satisfacţia pe care o simţim în momentul terminării unui text la care am muncit. Cu toţii ştim cum e când recitim ceva ce am scris cu câtva timp în urmă şi ne simţim satisfăcuţi de reuşita noastră. Este vorba aici de mândria generată de admirarea propriei opere, în discuţia noastră, un text. Nu este neapărat să fim scriitori pentru a cunoaşte aceste sentimente.

Ca un desen sau o pictură pe care nu o arătăm la nimeni, ci o admirăm uneori în secret, aşa poate fi şi un text şi, în concluzie, se poate spune că scriem din plăcere. Nu plăcere a scrisului propriu zis ca şi proces (tastare, în acest caz), ci plăcere ca rezultatul reuşitei unui exerciţiu. Am reuşit să scriu aceste rânduri şi mă simt bine. Nu pentru că le va citi cineva şi va avea o părere despre el, ci pentru că le citesc eu şi îmi plac.

Pentru cine nu ştie, conceptul de lecturi urbane se referă la câţiva tineri pe care îi vedeţi în metroul din Bucureşti sau, mai nou, în autobus în Cluj citind. Ei susţin ideea că timpul petrectut în mijloacele de transport în comun poate mai bine să fie umplut cu lectura unei cărţi decât, să zicem, privitul pe geam.

Astfel, vineri, 5 martie, a avut loc prima ediţie de Lecturi Urbane în Cluj. Circa 30 de tineri au călătorit timp de două ore pe linia 24B citind şi împărţind semne de carte. Printre ei, voluntar am fost şi eu. Ideea a prins bine printre călători şi mulţi au apreciat gestul. Presa a fost şi ea prezentă cu noi şi a ieşit foarte bine, în ciuda ninsorii.

Ce am de comentat în urma experienţei este că, deşi călătorii sunt intrigaţi şi foarte curioşi văzând o grămadă de tineri cu cartea în mână pe autobus, foarte puţini au îndrăznit să întrebe despre ce este vorba. De asemenea, linia 24B, deşi străbăte oraşul de la un mall la altul, nu este poate cea mai bună alegere, întrucât călătorii care urcă parcurg distanţe mari. Şi deci, cei care au stat pe scaun lângă mine, de exemplu, au fost aceeaşi pe o perioadă lungă. Dacă eram pe un troleu în care oamenii tot urcau şi coborau în intervale mai dese, poate mai mulţi ar fi luat la cunoştiinţă conceptul campaniei susţinute.

Eu unul sunt totuşi mulţumit, şi vreau să-i felicit pe organizatori. Sper să mă revăd cu ei curând şi la a doua ediţie. Şi, era să uit, site-ul campaniei e aici.

La mine pe scară (în Cluj) tot apar pliante de la RDS, cu megaofertele şi serviciile lor minunate. Aşa că am zis din nou să mă duc să văd care-i treaba la sediul lor. Dialog cu femeia:

- Bună ziua, vreau să-mi fac contract de internet cu dvs.
- Ok, numai că va trebui să îmi spuneţi adresa.
- E totuşi o problemă. Eu am deja contract cu UPC. Mă gândesc oricum să renunţ la el. Dar vreau să ştiu dacă se poate să îmi fac contract cu dvs chiar dacă am deja cu altă firmă.
- Ăă, da din partea noastră dacă vreţi să plătiţi la ambele nu-i nici o problemă. Spuneţi-mi adresa să văd dacă avem infrastructura făcută.
(bla bla, îi zic adresa, verifică pe calculator)
- Va mai trebui să aşteptaţi 3-4 săptămâni.
- Dar asta mi-aţi zis şi anul trecut înainte de Crăciun.
- Şi vă zic şi acuma, mai trebuie să aşteptaţi 3-4 săptămâni.
- Am înţeles.

În concluzie, nu prea te poţi baza pe ăştia de nici o culoare. Am înţeles chiar foarte bine. Un prieten mi-a relatat un alt dialog purtat cu poate aceeaşi tipă, de astă dată al unuia căruia nu-i mai mergea netu de o zi şi a fost să întrebe de ce (deci fur duma acuma).

(bla bla)
- Şi de ce nu aţi sunat la asistenţă tehnică? Eu de aici nu pot să vă ajut cu nimic.
- Păi am venit aici că nu aveam numărul de la asistenţă tehnică.
- Trebuia să-l căutaţi pe internet, era mai uşor.
- Doamnă, mie nu mi-a mers deloc internetul deci nu am avut cum să-l caut.
(bla bla, îi dă numărul pe o hârtie)
- Dacă tot sunt aici, spuneţi-mi, vă rog, cât mai am de plătit facturile, că nu îmi vin în poştă şi nu ştiu.
- Verific imediat. (…) Îmi pare rău, dar nu pot verifica, se pare că nu merge internetul.
(îi înmânează înapoi hârtia, glumeţ)
- Uitaţi numărul, sunaţi la asistenţă tehnică.
(se uită la el)
- Vă bateţi joc de mine acuma?
- Nu. Adică dvs v-aţi bătut joc de mine când mi-aţi dat hârtia?

A început semestrul doi de facultate!
Şi deocamdată nu am făcut cursuri decât la o singură materie, Comunicare publică. Am tras tare un modul de 11 cursuri în weekend şi am aflat despre cum o să fac eu (cu încă doi colegi) o întreagă campanie publică. Da, ştiţi campaniile cu spoturi la tv, pliante pe stradă, afişe în spitale sau pe cele anti-fumat. Ei bine, ceva în genul o să trebuiască să fac şi eu. Problema e că, spre deosebire de cei care organizează toate campaniile cunoscute, eu nu am nici timp, nici bani. O să fie harcor. Posibil să mă vedeţi prin Cluj undeva pe stradă oprind oameni, sau să vedeţi prin presă despre campania mea, ăsta ar fi scopul.

De cum am ajuns în Cluj, am constatat că ale mele cursuri, rând pe rând, se suspendă. Afară puteam ieşi, dar nu voiam să îi privesc pe alţii cum beau şi se distrează iar eu să casc (nu puteam bea alcool pe motive de sănătate). Făcusem asta sâmbăta trecută şi n-a fost plăcut. Aşa că am rămas singur cu netul meu de toată jena, stickul de RDS mergând cu o viteză mai slabă ca oricând, de am noroc dacă-mi iau doar două minute să pot să-mi văd inboxu la mail. Imobilizat la pat chiar am fost la un moment dat (tot din cauză de sănătate şubredă), dar am luat-o ca pe o ocazie să termin romanul Gargui, cartea mea semnată de însuşi Andrew Davidson la Gaudeamus anul trecut. M-a sensibilizat mult şi îl recomand oricui, mai ales fetelor.

De asemenea, azi am vizionat filmul rec 2 şi dacă v-a plăcut prima parte, vă recomand să vedeţi şi sequel-ul urgent.

Cam atât pe moment. A, şi dacă vă întrebaţi de ce fac reclamă, am pus bannerul acesta pentru că îmi place ideea.

În paragină a întrebat cineva dacă îmi las blogul. Nu nu nu. Cică am scris trei poezioare într-o zi. Una dintre ele e mai jos.
Foaie lată de salam, aş vrea să dau un bairam.

În caz de orice, vreau să fac o listă cu lucruri, relativ uşor de procurat, pe care mi le-aş dori de ziua mea, la finalul lunii martie:
- tricou cu Beaudelaire, dar nu orice tricou, ci acesta
- set de poker (peste 100 de chip-uri)
- volum Lizoanca la 11 ani
- vinuri vechi sau bere de import
- boxe (2.1 măcar)
- shot-uri (set de păhărele pentru tărie)
- volum Angela Marinescu, Probleme personale
- săgeţi de darts sau tablă de darts profesională

Aveam în listă şi bilet în faţă la AC DC. Spre surprinderea mea, am primit deja banii de bilet, acum trebuie să fac rost de el.

Acum, ce nu vreau, sub nici o formă, de ziua mea:
- orice de la King Art/Poco Loco
- hamster, porc de guineea sau orice alt animal

…ar fi prea puţine ca să mă cunoşti, poate însă destule cât să-ţi faci o impresie. Totuşi, nu am să scriu 100 de lucruri despre mine, nici 10, nici 50, nici 126. De ce s-o fac? Îmi pasă ce părere ai tu despre mine? Nu. Aş vrea eu să îţi faci tu o părere despre mine care să coincidă cu anumite chestii? Poate. Dar ăst’ e doar un alt motiv de ce să nu scriu… vezi titlu.

Nu sunt nici în halu’ acela de narcisist cum sunt o grămadă de alţi bloggeri. Sau mai degrabă bloggeriţe, că am observat că duma asta cu “x lucruri despre mine” se transmite via fenomenul numit leapşa, despre care zicea, pe bună dreptate, un tip înţelept pe twitter (am uitat exact care) că “este un fel de palmă la fund virtuală pe care şi-o dau fetele”. Şi nu mi se pare deloc distractiv să stau să mă gândesc la o listă de lucruri care mă caracterizează. Şi chiar de aş face-o, care e scopul? Adică, să ce? Nu folosesc blogul ca să mă bag în seamă cu oameni care îmi împărtăşesc calităţile, defectele sau gusturile. Dacă chiar vrea cineva să afle despre mine, am arhiva la dispoziţie că, har domnului, scriu de ani de zile aici.

Da, ştiu că ar fi mai uşor de citit, mai amuzant, mai atractiv şi un bun mod de a agăţa cititori, spre deosebire de lungile postări pline de text. Nu-mi pasă.

Era cazul să văd şi eu, în sfârşit, cele Trois couleurs ale lui Krzysztof Kieslowski. Şi să mă lase şi pe mine, cum au făcut cu mulţi, profund impresionat. Mi se pare un mare păcat că nu prea sunt alţi regizori care să-i urmeze exemplul. De fapt, de când nu aţi mai auzit termenul de film artistic? Eu nici nu îmi amintesc ultima dată când am văzut sau auzit acest termen. Ori aceste filme ale lui Kieslowski sunt, cu siguranţă, unele dintre cele mai artistice dintre cele pe care le-am vizionat, în sensul cel mai bun al cuvântului.

Acum ne uităm la Avatar în 3D şi zicem că e cel mai fain film ever. Cum să fie ăla cel mai fain film ever? Eu nu cred că un om normal şi cu mintea deschisă ar putea să se uite la trilogia polonezului şi să mai zică apoi despre producţia lui Cameron ca e cel mai fain film ever. Dar de ce să vedem un film fără efecte speciale, fără acţiune de tip sărit din elicopter şi împuşcat pe nuştiucare, fără gadgeturi futuristice sau vrăji fantastice? De ce când putem vedea munţi plutitori şi oameni albaştri? E plictisitor să vezi oameni angajaţi în vieţi lipsite de fantastic, tragedie, comedie sau romantism.

Ei bine, eu nu sunt de acord. Nu astea fac un film bun.

Am văzut azi câteva bloguri noi pentru mine (şi vechi deja, ştiam dinainte genul) extrem de optimiste, roz sau galben. Cu nişte descrieri ale unor oameni cu vieţi atâta de stas: familie fericită, copilărie cu julituri în genunchi, descoperirea sinelui în şcoala generală, greutăţi în acomodarea la liceu urmate de găsirea găştii, între timp şi a “jumătăţii”. Apoi venit la Cluj cu emoţie, înscris la facultate şi bla bla bla. Totul, absolut totul – stas. Nimic rău, nimic greu, totul muncit şi reuşit. Şi mediocru. Ca un Cambridge luat cu B (cine a dat CAE ştie).

La fel ca toţi aceşti frumoşi şi bucuroşi, şi eu îmi iubesc viaţa. Însă tocmai pentru că nu e ca a lor. Nu am un blog cu o temă aranjată până la fiecare detaliu fiindcă îmi place aşa. Îmi place să nu mă plimb prin parcuri şi să nu fac poze la copaci. Îmi place să nu am lucruri pe de-a gata. Îmi place să nu reuşesc întotdeauna, îmi place să nu fie tot ceea ce fac perfect. Uneori mă simt chiar invidios pe acei care nu au acces la tot luxul meu, în sensul că se confruntă cu lucruri mai dure. Eu am fost mereu printre cei mai buni în ce am fost implicat, dar rareori chiar cel mai bun. Şi asta îmi place. Şi îmi convine că nu mi-ar plăcea să am un animal de casă, şi îmi convine să stilul meu de viaţă nu e cel mai sănătos, îmi convine că nu sunt cel mai sportiv, îmi convine că nu sunt mereu de mânuţă cu prietenuţa, îmi convine că beau bere în loc de ceai şi cafea, îmi convine că nu ştiu desena pe caiete în timpul cursurilor, îmi convine că nu vorbesc pe stradă la telefon. Pentru că nu vreau să ţin la un animal, nu vreau să mă epilez sau să fac ceva sport (doamne fereşte dans), nu vreau toate celelalte de care am spus. Prefer să înjur, să râgâi sau poate chiar să stau cu spatele cocoşat. Şi să am manele pe telefon. Că aşa îmi place. Şi îmi place să cred că voi fi pregătit dacă voi da de greu. Prefer să dau de greu şi să trebuiască să mă descurc decât să nu simt gustul eşecului niciodată.

Paralela asta cu Cambridgeul luat cu B mi se pare excelentă.

Astăzi la 7 se lansează antologia de poezie Iubirea e pe 14 februarie, în OtherSide (Bucureşti). Expirat, după cum îl ştiu mai mulţi. Cartea cuprinde 56 de texte de dragoste ale unora dintre cei mai buni scriitori apăruți în ultimii ani, dar și ale unor poeți consacrați cu generații în urmă. Lista lor este impresionantă.

Aşadar, bucureşteni, mergeţi la lansare!