Alex Drăgan

Pe vremea când aveam vreo 17 sau 18 ani am cunoscut un tip care le avea bine cu pokerul. Câștiga în jur de 100-200 de dolari pe lună din poker pe net. Mi-a povestit despre prieteni de-ai lui care practic trăiesc din asta și care fac mii de dolari lunar. Îmi imaginam cum trebuie să fie la o vârstă atât de mică să faci atâția bani cât să îți permiți să îți cumperi orice gadget ți-ai putea dori, să poți fi la curent cu tehnologia cu de toate. Eh, gândeam ca un adolescent. Nu că acum nu mi-aș putea dori în continuare asemenea lucruri…

M-a corupt și pe mine (mă pasiona oarecum jocul) să mă înscriu pe un site unde erau cursuri de poker. Îți explica acolo mult și bine strategii și chestii, dădeai și examene și se presupunea că dacă făceai tot programul, ajungi să faci bani buni din asta. Eh, eu m-am înscris și am făcut doar minimul necesar cât să-mi dea credit de 100 de dolari pe Partypoker, bani pe care, ca un “fish” fără skill și fără răbdare, i-am pierdut destul de repede.

Am învățat că în poker (mai ales pokerul pe net) trebuie să ai multă răbdare, să știi jocul extrem de bine și să ai experiență cât mai multă. Vedeam și eu că erau doar câteva tipuri de jucători după cum se comportau cu pariatul. Mi-am dat seama că nu aveam timp și răbdare să mă ocup de așa ceva. Îți trebuie foarte mult timp investit pentru a ajunge să faci bani, trebuie să te dedici fulltime.

Ah, dacă ai niște bani și vrei să o faci doar de dragul distracției, e foarte ok. Sau poți juca cu play money, care nu sunt bani reali. Asta până te simți în stare să riști cu adevărat.

Pe net nu mai joc, dar când mi se oferă ocazia în realitate nu prea pot refuza un joc de poker. Tot când eram în liceu jucam cu un grup de prieteni care rămâneau cu cărțile la școală după terminarea orelor. Și jucau pe bani serios. Dacă bine țin minte, un leu era small blind-ul la fiecare mână. În facultate doar în primul an am avut cu cine să joc (și jucam destul de bine), altă gașcă de oameni cu care făceam turnee: puneam fiecare câte cinci lei la început și cine rămânea ultimul la masă lua toată suma.

Am scris aici cu vreo 3 ani în urmă (cred) că mi-aș dori un set de poker de ziua mea și… încă îmi doresc. Chiar dacă nu am timp și prieteni cu care aș putea să joc des, tot aș găsi ocazii. Mi-e dor de un poker.

Trece timpul pe nesimțite și eu când sunt în vacanță sau când vin acasă mă deconectez complet de tot ce înseamnă viața activă normală. Mai ales pe internet. Și atunci nu prea am noutați de transmis, ci doar urări de bine.

Că e 31 decembrie, a trecut încă un an și suntem în viitor. Ce-a fost spune toată lumea acum: cine ce realizări a avut și așa mai departe. Cu toții am făcut multe lucruri în 2012 și am avut o sumedenie de lucruri noi în viețile noastre. Vom avea la fel și la anul, dacă tot nu s-a sfârșit lumea. Așa că spun și eu ce spun toți: fie ca anul viitor să fie cel puțin la fel de bun ca acesta, să ni se întâmple lucruri bune și noi, în general, să fim mai buni.

An nou fericit!

Ăsta e un lucru pe care l-am observat de când am venit la București. Și mă irită dar niciodată nu spun nimic pentru că e mai mult problema celor care fac greșeala. Dacă în Ardeal și partea aceea a țării oamenii spun mai mult „care” în loc să spună „pe care” sau „mi-ar place” în loc de „mi-ar plăcea” (don’t get me wrong, și aici la capitală fac asta), în București fix-ul e cu „decât”, acest cuvânt magic care e folosit corect foarte rar.

E de râs și nu prea. Pentru că am auzit făcând această greșeală și oameni needucați/copii, și oameni foarte bine văzuți, cu un statut înalt.

Așa că pentru toți care simt nevoia să-și amintească cum e corect a vorbi și, poate, să-și corecteze obiceiul prost, descriu aici cum se face:

Greșit:

Am decât 10 lei.
Merit o palmă.

Corect:

Eu am doar o bancnotă.
Nu am decât 10 lei.
Merit o îmbrățișare.

Ca adverb restrictiv, în construcții afirmative se folosește doar, iar în construcții negative se foloșeste decât. Batman e mai puternic decât Robin. Nu are decât un metru șaptezeci. Wow, ce frumos e când vorbim corect!

În poză sunt studenții pe la workshop-urile PRbeta București, încheiate ieri.

Tocmai mă întorc de la mine de la facultate unde a avut loc prima dezbatere despre bloguri și social media organizată sub titlul Atelierele Social Media Universitaria la care l-am avut ca invitat pe Chinezu. Megacunoscutul blogger a demonstrat studenților că nu e un om excepțional doar în online, ci și în realitate. Eu știam asta de când m-a ajutat la cercetarea mea pentru licență.

Am observat acolo că foarte mulți studenți sunt încurajați la cursuri să-și facă blog, ceea ce e foarte tare din multe puncte de vedere. Și chiar dacă mulți cei din sală care și-au făcut blog sunt pe nicăieri cu el (nu știu nici că le trebuie pagină de contact sau să pună un link, unii), ce e sigur e că, dacă le place și sunt serioși/ambițioși, vor învăța, vor înțelege beneficiile și vor profita de blog pentru a-și atinge scopurile.

Însă ce apreciez și mai mult e deschiderea unor oameni ca și Chinezu de a își lua din timp și a „coborî” oarecum în cadrul unei facultăți pentru a sta de vorbă cu studenți, a le răspunde la întrebări și, practic, a lumina minți. În egală măsură sunt de lăudat eforturile profesorilor ca Horea Mihai Badău de a aduce astfel de oameni în fața studenților.

Același lucru îl fac și cele două proprietărese ale PRbeta, cu workshopurile organizate anul acesta prin toată țara: Timișoara, Cluj, București și Iași. Doar că ele fac asta la un nivel mult mai ridicat. Șase zile de workshop gratuit adresat studenților cu oameni grei în domeniul comunicării mi se pare ceva extraordinar. Ajutorul pe care îl acordă este nemaipomenit și incomensurabil (scuzați cuvântul).

Au participat câteva din colegele mele de la CRPedia (articol în curând) și alți oameni faini (exemplu) la seria de workshop-uri din Cluj și am văzut că a prins extrem de bine. La fel a fost și cu seria de la București la care am luat parte și eu. Aici, din peste 70 de studenți au fost selectați 15 (la Iași din aproape 100) care au primit ocazia de a sta de vorbă cu speakeri precum Dragoș Alexa, Alex Negrea, Monica Jitariuc șamd.

Studenții (printre care și eu) au învățat multe și au cunoscut oameni noi frumoși. Asta înseamnă enorm. Recunoștința este pe măsură și din partea mea. Respect foarte mult pe Cristina și pe Oltea pentru ceea ce fac și le percep ca pe niște modele: văzând cum se implică și ce impact pozitiv au pentru studenții ca mine (cărora le este greu să își găsească job și contacte în domeniu) mă inspiră ca pe viitor să fac la fel și să ajut pe cei aflați la început.

Așa crește industria și așa se face progres până la urmă în țara asta. De aceea îi felicit pe cei care organizează evenimente pentru studenți și pe cei care vin în fața lor să dea mai departe ceea ce știu. Asta e comunicare, frate.

Vreau să discut ceva ce s-a dezbătut ieri la un curs de la mine de la facultate.

Era vorba despre advertising, când gândești un mesaj publicitar cum trebuie să îți cunoști publicul țintă, să intrii în lumea lui. Și aveam în vizor două reclame la pufuleții Gusto: asta și asta. Vă rog să vă uitați la ele și să vă gândiți cărui grup de oameni le sunt adresate.

La curs s-a aberat cu argumente pro și contra cum că publicul țintă ar fi copiii și/sau adolescenții. S-a ajuns la concluzia că cei care au gândit reclamele nu își cunosc deloc publicul țintă. Pentru mine însă era clar înspre ce și cine indică mesajele lor.

Păi să ne întrebăm. În ce situație ești detașat de corpul tău, ai sistemul nervos deconectat (vrei stânga și faci dreapta)? În ce situație ești inert pe podea și nu îți pasă? În ce situație ești indiferent față de dezordinea din jur și chiar față de tine însuți? În ce situație nu vrei nimic mai mult decât să stai intins pe o canapea comodă cu capul în poala cuiva care-ți bagă pufuleți in gură? În ce situație ți se par pufuleții mai buni decât orice alt snack? De ce e plin de mingi prin camera aceea? Cu ce seamănă coaja de portocală curățată? Ce e cu tabloul cu un câine cu coroană de rege în cap? În ce situație ai asculta colinde dacă nu ești în perioada Crăciunului? Ce înseamnă acest optimism pe care ne spune sloganul să-l hrănim? În ce situație ți se pare un om cu cap de câine și ochelari, o chestie cam psihedelică, extrem de amuzant/fascinant? Sau un fotoliu în forma mâinii lui Mickey Mouse? Sau o cameră plină de tablouri și sculpturi cu cai? În ce situație îți vine să tot repeți un cuvânt ca “spuf” pentru că ți se pare amuzant? În ce situație îți place să te uiți după o minge care sare peste versurile unei melodii? În ce situație își vine să-ți bagi nasul într-o pungă de snacksuri?

Cred că e clar acum cui îi sunt adresate cele două reclame. Eu cred că cei care au conceput reclamele au intrat bine de tot în lumea publicului țintă.

Apropo, a pune boia peste pufuleți e o idee foarte proastă.

Toată lumea mă întreabă de ce am venit în București și le dau mai multe raspunsuri. Unul dintre ele e că am vrut să-mi ies din zona de confort. Clujul e un oraș superb și cel mai mișto din România pentru studenție, dar pentru masterat am vrut o provocare nouă.

A fost o poveste lungă cum am ajuns să decid să mă mut în capitală și să-mi continui studiile aici, dar ideea principală e că am reușit s-o fac și acum sunt în plin proces de acomodare.

Sunt printre puținii care au venit de la facultate din Cluj aici. Eu am venit să-mi dau admiterea la sfârșitul lui septembrie. M-am înscris la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București și la binecunoscutul SNSPA. La ambele am optat pentru cel mai căutat program de master: cel care îmbină publicitatea cu PR-ul (cel puțin în titlu). N-a fost deloc simplă admiterea la FJSC, unde am și rămas. Am avut de dat un examen scris din mai multe cărți și apoi o probă orală ca un interviu. La celalaltă facultate, SNSPA, am avut un proiect pe care l-am susținut în fața unei comisii.

M-am concentrat să învăț cu puțin timp înainte de admiteri, dar am reușit să intru la ambele opțiuni și să prind și locuri bugetate. La FJSC am intrat chiar primul pe listă, cu cea mai mare medie. Am și ales această facultate și acum studiez ca masterand cu acte în regulă.

Am cursuri seara și aproape toate sunt cu colaboratori ai universității, adică practicieni care nu au doctoratul dat, oameni din industrie cu multă experiență în spate și mult know-how. Învăț să cum să-mi muncesc creativitatea, cum să fac strategii de campanii și cum să gândesc în spiritul advertising-ului. Sunt multe noțiuni pe care le știu deja din facultate și e pe alocuri plictisitor din acest motiv. Se vorbesc chiar și de lucruri de care și eu am scris. În plus, la cursuri trebuie să vizionez multe reclame care ilustrează conceptele pe care le discutăm și pe o mare parte din ele le văzusem deja chiar de mai multe ori. E ok, totuși, fiindcă observ puncte de vedere diferite și abordarea mult mai practică, mai realistă, îmi surâde. Asta dacă vă interesează domeniul.

Când am venit cel mai recent cu trenul pe ruta Oradea-București am stat în compartiment la cușetă, printre alții, cu un preot. Am vorbit cu el și mi-a rămas în cap un lucru pe care l-a zis.

Omul insista către nevastă-sa să nu îi facă patul, că el nu are nevoie să folosească hainele de pat, ci doarme fără ele. Mi-a explicat motivul pentru aceasta: că lui nu îi este frică de nimic și dacă el crede că nu va păți nimic dormind așa, pe bancheta și perna neacoperite, atunci chiar nu va păți nimic. Și a mai zis asta: „mare lucru e să crezi”. Asta mi-a rămas în cap și m-am gândit că poate el aplică aceeași logică la multe alte lucruri inclusiv, fiind preot, la dumnezeu, evident. Când restul lumii folosește hainele de pat, el preferă să folosească puterea credinței, o putere care, din punctul lui de vedere, este probabil cel mai mare atu pe care îl are. Interesant, nu?

Până la urmă, soția dânsului i-a făcut patul și i-a spus să nu se mai comporte ca un țăran.