Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Acum că v-am atras atenţia, îmi cer scuze că nu am mai postat de ceva vreme. Problema-i că încă exist, ba chiar poate mai mult ca niciodată. Am fost foaaarte ocupat în această săptămână cu tooot felul de lucruri importante şi asta m-a cam împiedicat să scriu aici. Îmi propun să reiau acum.

Şi încep prin a mulţumi tuturor care mi-au urat astăzi “La mulţi ani”. De asemenea, merci şi celor care mi-au urat înainte (pentru că nu ştiau când e, sau nu au mai avut răbdare), dar şi celor care-mi vor ura de acum încolo (pentru că au uitat).

With the moonlight to guide you
Feel the joy of being alive
[...]
Stop chasing shadows
Just enjoy the ride.

Mi-a plăcut să fiu minor.

…sau TAB. De curând m-am uitat la un film de care am tot auzit că e fain. Regret.

The Exorcism of Emily Rose (2005) = A Few Good Men (1992) = TAB

Demonstraţie:
Aceste două filme nu au poveşti 100% originale. Unul e după o piesă de pe Broadway, iar celălalt e inspirat cică dintr-o poveste adevărată (deşi o simplă căutare pe google relevă că Emily Rose nu se aseamănă aproape deloc cu nemţoaica aia).

Ambele filme încep cu moartea unei persoane nevinovate. Vinovaţii au intenţii bune. În “The Exorcism…”, e vorba de un preot nobil care eşuează în exorcizarea unei fete, iar în al celălalt, despre doi soldaţi nobili care urmează un ordin de a pedepsi un camarad (dar iese prost). În ambele, datorită deciziei acuzaţilor de a nu ajunge la o înţelegere, cazul ajunge la tribunal. Personajul principal este avocatul apărării, care nu crede îniţial în partea inculpată, dar ajunge spre final să împărtăşească aceleaşi opinii. Acţiunea filmelor se desfăşoară după modelul următor: întâi audierea martorilor chemaţi de procuror (foarte convingători) cu scene intermediare focusate asupra personajului principal, iar apoi audierea martorilor apărării, cu aceleaşi scene între. Astfel, se construieşte dramatismul. Tot în ambele filme apare şi martorul cheie al apărării, care poate aduce lumină asupra cazului, dar nu reuşeşte să ajungă la tribunal (moare). Şi finalul e asemănător, cu audierea unui martor foarte important, care schimbă întreaga percepţie a juriului. Desigur, şi verdictele sunt la fel. Subliniez: în ambele filme, verdictul este de vinovat, iar sentinţa de timp servit (adică acuzaţii sunt eliberaţi). Şi în concluzie preotul zice că nu va mai sluji biserica pentru o vreme, iar soldaţii sunt eliberaţi din funcţie.

Şi ultima asemănare pe care v-o mai spun este aceea că ambele filme sunt făcute pentru a arăta ce minunat este poporul american şi pentru a-l face pe acesta să îşi preocupe mintea cu tâmpenii: fantome, demoni şi oameni minunaţi care apără ţara.

Aş fi zis “radio”, dar apoi aţi fi înţeles altceva. Ideea e simplă: ca membru în redacţia ziarului şcolii (Gojdiştii) mi-am făcut datoria şi am scris un articol. Problema e că articolul a fost refuzat publicării de către profesoara care se ocupă de asta. Motivul? Nici acum nu ştiu clar: am fost “prea acid”, am atacat profesorii, am atins aspecte nepotrivite…

Articolul e foarte bun, ba chiar şi profu de religie ne-a povestit azi la oră cam însumarea a ceea ce am zis eu (dar el nu citise articolul), deci nu e punct de vedere doar de elev. De asemenea, toţi colegii care l-au citit au fost de acord că e foarte bun şi sincer. Chiar şi un jurnalist în toată regula pe care l-am contactat a fost de acord cu chestia asta. Totuşi, iată că sunt prea greu şi trebuiesc cenzurat. Ei bine, nu am cum să accept asta. Astfel, nu va apărea deloc în ziarul şcolii, dar vă dau ocazia să-l citiţi aici complet şi necenzurat (tare, nu?). Injoi!

Read the rest of this entry �

Următorul film e vechi. Ăsta-i cuvântul cheie. Dar vechi cum e, reuşeşte să depaşească prin valoare majoritatea filmelor din ultimul deceniu şi mai mult. Premiat cu 4 oscaruri, plasat sus în importante topuri şi intens lăudat şi acum, e genul de film care nu moare niciodată, fiindcă vorbeşte despre adevăruri general valabile azi, mâine, acum 30 de ani şi peste. În cazul de faţă: televiziunea.

Recomand să vedeţi Network.

Nu se mai fac filme ca pe vremuri.

Afacereza? S-au gândit mult…

Neavând ce face, am trecut azi pe la olimpiada de religie (faza şcolară) aşa, cât să pun şi eu mâna pe subiecte, făcute la clasa a 11a de către profesorul meu. Când le-am văzut, am rămas de-a dreptul şocat. Sunt chestii de care nu am auzit în viaţa mea. Întrebare: de ce a trecut o vreme atât de îndelungată de la făgăduinţa lui Dumnezeu de a trimite un Răscupărător, până la venirea lui? Ce!? Măi, dacă cineva poate, explicaţi-mi şi mie sensul acestei întrebări. De ce a trecut o vreme atât de îndelungată ca să aud şi eu de acest faimos “răscumpărător”? Şi ce făgăduinţă? Chiar l-am întrebat pe profesor “Cine-i răscumpărătoru ăsta? Cristos?”. Ca răspuns, s-a uitat la mine cu un rânjet larg şi a zis doar măăăăă…

Apoi apare o întrebare care cerea să scrii despre “aspectele concrete ale Răscumpărării şi în ce constau ele”. Păi ce o răscumpărat? Morţii? Adevărata zeamă a subiectelor este însă eseul, care trebuia structurat pe mai multe idei, printre care şi următoarea: “câteva modalităţi practice şi accesibile de a deveni mai evlavioşi, sensibili faţă de valorile spirituale şi mai sincer dezinteresaţi în a-i ajuta pe semenii noştrii”. Deci stai o secundă. Tu vrei să spui că eu trebuie să fiu mai dezinteresat în a-i ajuta pe semenii mei? Încă una zicea să ofer sugestii de a nu ne lăsa prea uşor conduşi de mentalităţi şi îndemnuri necreştineşti. Ăăă, să ne închidem în peşteri? În fine, subiectele mi s-au părut foarte prost făcute şi chiar am spus asta unuia dintre supraveghetori (ăla care şoptea la elevii lui răspunsurile). Mi-a răspuns să vorbesc cu proful meu despre asta, că el le-a conceput. Şi mâine la ora de relă, am s-o şi fac.

Meanwhile, caut bloggeri interesaţi de exchange sau iuzări care vor să scrie guest posts.

Mi-am propus să ţin un fel de jurnal a ceea ce se întâmplă la ora de religie. Să mai vadă şi alţii ce se învaţă în licee. Am descoperit că nu sunt singurul din şcoală sătul de atâtea discuţii inutile care nu au nici o tangenţă cu religia. Despre ce s-a discutat ora trecută (că de scris nici o şansă)? Toată ora, despre avort. Şi proful cu tot felul de chestii de genul “să ridice mâna cine e de acord” sau relatări cu “cunosc un cuplu care” sau “am văzut la TV o fată care”. Şi totuşi, privind cu cât interes se uită toţi colegii şi ascultă vorbele lui dom părinte (cu mai multă captivare decât la orice altă oră) şi cât de activi şi implicaţi sunt în discuţie mi se pare de-a dreptul scârbos. Înainte treceau vreo 5 minute în care se prefăcea că vorbeşte despre religie, după care subtil începea cu subiectele “de actualitate”. Acum direct: azi vreau să discutăm despre avort. Iar acest topic fiind unul din lucrurile care inevitabil apar la orice oră de religie,

la fel cum inevitabil proful de istorie nu poate să nu menţioneze la fiecare oră conceptul de fast food. Totul începe de la influenţa culturii americane, apoi continuă cu modă, muzică şi, evident, mâncare. Şi desigur ce nesănătos e fast foodul, vorbind de parcă ar şti…

Am renunţat să mai scriu despre ştirea săptămânii (trecute?) văzând că toţi bloggerii din oraş au făcut-o. Ideea era că primăria vrea să arunce 2 miliarde pe o cruce de 35 de metri la Ciuperca. Deci aici e link la petiţie.

Am ratat câteva momente, fiind foarte ocupat zilele astea. Şi nu apăru mai nimic interesant şi demn de scris, decât sa zicem acum 5 minute. Da, după ce i-am dat add acum câteva săptămâni, abia azi m-am încumetat să vorbesc pe messenger cu profa mea de info. Înainte nu prea aveam subiect, acuma mi-am gasit să mă cer de la oră. Adică de la una din ore, pentru că mâine am 3 cu ea. Şi după ce am vrăjelit, fiind profa de treabă, succes!

(10:09:14 PM) Ea: cu conditia sa fi activ la prima ora nu ca azi te las in ora din mijloc
(10:09:27 PM) Alex TG: bine :)
(10:09:30 PM) Alex TG: multumesc
(10:09:38 PM) Ea: pt putin

Da, şi azi am avut oră cu ea, dar am fost, asemenea colegilor, detaşat de tot despre ce se vorbea legat de info, aerianico-somnoroso-jucatpetelefonşimâncatsandvişo-prezent doar cu fizicul. M-a spart doar când l-a lăsat pe un coleg la baie şi i-a făcut cu ochiul, la care eu: “ai văzut ce tare ţi-a făcut cu ochiu?” şi răspunde: “păi cum nu, la un băiat frumos ca mine?!”.

Şi vreau să revin că mai am de zis… eh, mâine.

Gata papi: fiindcă azi e 1 martie şi sâmbătă, am scăpat de îndatorirea de a dărui mărţişoare la toate fetele din şcoală la care oricum nu ţin. Şi prin urmare, nu mai am de pupat pe fiecare în parte, luând astfel câte un firicel de parfum şi adăugându-l la colecţia sublimă de pe faţa mea. Da, ştiţi că de 1 martie toate fetele se pun dimineaţa şi se dau cu o tonă de parfum, ca să simtă toţi fraierii pe care-i pupă la primirea mărţişorului. Nu şi anul ăsta, muhahaha (pupici® suck)!!

Am mai scris în trecut că tradiţia cu mărţişoarele s-a denaturat, deşi ar trebui să fie o treabă drăguţă, de gest. Acum nu e, şi de chestia asta mi-am amintit încă de marţi, când am văzut tarabe de mărţişoare în staţia de tramvai. Erau “aurite”, simpatice şi la preţuri variate: cel mai ieftin – 15 lei.