Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Dupa indelungi incercari si reincercari de a schimba parola si de a ma loga pe blog am reusit finally sa ma pun in situatia de a face live-blogging de la ora de info de pe iPod Touchu colegului meu HDD. Asta e si scuza mea pentru lipsa diacriticelor.

E destul de greu sa tastezi de pe ecranul iPodului ca sunt literele mici si degetu gros, dar mai ales pentru ca editorul de text are functie de corectare automata in engleza, deci laborios. Oricum, wirelessu din scoala merge ca uns.

De exemplu, am putut in pauza trecuta sa vizionez clipuri pe YouTube fara nici o problema de viteza. Dar hai ca deja imi transpira mana, asa ca revin mai tarziu. Kiss.

De joi sunt singur acasă şi vai, ce bine e! Adică nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi face o deosebită plăcere să trebuiască să mă descurc singur prin casă. În afară de spălatul vaselor, mă simt foarte bine on my own.

Nu ştiu, pare mai simplu să dai un titlu în engleză.

Am fost într-o excursie şcolară în zilele astea două şi am descoperit că, într-adevăr, deşi îmi văd colegii în fiecare zi şi îi cunosc prea bine, tot nu se compară cu o asemenea experienţă extra-curicu’ în sensul că am aflat lucruri noi despre fiecare, lucruri pe care nu le poţi cunoaşte la şcoală. Lăsând seriozitatea la o parte, suntem toţi nişte… nah, nu contează. E ok, m-am distrat foarte bine. Am băgat nişte hike-uri prin zona Arieşeni, iar seara cu colegii un chef de chef (şi toţi banii mei).

Ajuns acasă azi şi văzând că am primit spam pe blog în limba română (după atâta timp) am şters din greşeală un set mare de comentarii, dar apoi am încercat să remediez situaţia cât-de-cât. Sorry.

Eu ştiam că în general fetele sunt pofticioase, dar bre, nici chiar aşa. Te văd cu dulciuri şi sar la tine să le dai. E imposibil să treci cu ceva “bun” în mână pe lângă 2-3 fete fără ca cel puţin uneia să i se facă poftă. În fond şi la urma urmei, dacă ai mâncare bună, ai putere.

Fără să vreau, am făcut un experiment care mi-a demonstrat că fetele nu sunt pofticioase, sunt extrem de pofticioase! În ultimele zile am dus la şcoală cu mine câte o pungă de fursecuri/napolitane şi de absolut fiecare dată când mă vedea vreo fată cu ea, îmi zicea ceva de genu “ce-ai acolo bun?” şi apoi îmi cerea (în stilul ei de-a cere ceva ce îşi doreşte mult, hehe) să-i dau şi ei. Le e foame, frate. Ba azi s-a ajuns până la punctul că mi-am lăsat într-o pauză punga în bancă şi când m-am întors era la jumătate în conţinut. Şi ştiu cine a fost. Dar e de-a dreptul trist că nu vă puteţi abţine, fetelor, şi ajungeţi să faceţi chiar aşa. Eu aş intra în pământ de ruşine în situaţia respectivă.

Bine, la urma urmei, nu aş face asta. Că nu sunt pofticios. Că nu sunt fată.

E sâmbătă, aşa că am decis să mai pun o poezie pentru voi. Asta e mai veche, dar va fi în curând publicată undeva fain, deci…

După ce legendara trupă americană de tehnical-progressive death metal cu jazz fusion Cynic şi-a terminat turneul de reuniune, membrii acesteia s-au apucat să continue proiectul început în 1994, un al doilea album care să urmeze binecunoscutului Focus.

Astfel, acum la finalul lui octombrie, avem parte de Traced in Air, un material care, deşi cam prea scurt (nici 35 de minute), reuşeşte să acopere orice pretenţii puteam să am. Îi dau nota 10 din start.



Poate să nu vă placă coperta, e făcută de acelaşi artist ca şi pentru precedentul album, nu-i nici o problemă. Chestia e că de îndată ce pui urechea pe muzica conţinută, nu ai cum să nu rămâi impresionat. Sitlul seamănă foarte mult cu cel folosit pe Focus, cu câteva diferenţe. Se păstrează acelaşi death extrem de tehnic, dar cu structuri ale melodiilor mai scurte în durată, aranjate parcă mai simplu. Sunetul e mai omogen, compact, parcă mai comercial, fără să se renunţe la ritmurile fenomenal de complicate ale tobelor, bassului (sau să zic Chapman Stick?) şi chitara care dă unicitate trupei. Altă diferenţă este la voce, unde vocea “robotică” sare dintr-un registru în altul foarte melodios, iar cea de death o însoţeşte ca un secund ascultător atunci când trebuie, mereu cu un pas în spate. De asemenea, versurile au cam aceeaşi orientare lirică, încercând să păstreze nuanţele filosofice cu care suntem obişnuiţi. Nu sunt sigur însă dacă se reuşeşte asta, mai rămâne de studiat.

Albumul începe cu un intro reuşit, care atinge obiectivul de a plasa ascultătorul în temă, de a aminti ce înseamnă Cynic. Pregăteşte terenul bine pentru următoarele piese, prima din acestea fiind “The Space For This”, ceea ce numesc eu o piesă genială. Cu ruperi de ritm, pe sistem strofă-refren-strofă-refren-solo şi aşa mai departe (la fel ca şi pentru “Integral Birth”), ne prezintă tot ce e mai bun în Cynic şi va fi cu siguranţă moment de referinţă în concertele viitoare. Îmi permit să zic că e cea mai ascultabilă melodie a trupei, dar şi a naibii de reuşită. Urmează deja-cunoscuta “Evolutionary Sleeper”, urcând pe cote înalte ale melodicităţii dure şi ale poeziei şi o ţine tot aşa în continuare, pe fondul tempoului alert de brutalitate metal. Pe “The Unknown Guest”, mai progresivă, se folosesc şi nişte sampleuri vocale “tribal”, ceea ce mi se pare foarte original şi potrivit. Foarte complicată mi se pare “King Of Those Who Know”, un amestec apoteotic, un fel de recapitulare finală pentru acest întreg. Traced in Air se încheie cu un fel de outro, bazat mai mult pe voce, şi acesta foarte inspirat, aşa, să ne arate Paul Masvidal ce priceput e la scris cântece. De la mine, tot respectul din lume.

Ascultaţi aşadar acest CD, scurt cum e, că merită. E continuarea logică şi modernă a ceea reprezintă trupa Cynic.
Space, raise my arms. Space, wake my eyes. Space, grace my heart.

Na, am făcut recenzie înainte de Metalhead. Şi dau o leapşă cu top 5 melodii mai departe de la Mălă la Uberloverz. Eu nu fac lepşi.

Sunt profund impresionat! Nu ştiu despre voi, dar eu tocmai am ascultat cele două noi melodii Celelalte Cuvinte care au fost postate pe pagina lor de myspace. Ele vor apărea pe albumul care urmează să fie lansat luna viitoare.

Zmeie se numeşte prima şi e chiar single-ul ales spre promovare la radio şi tv. Ea deja beneficiază de un videoclip care se difuzează. De mult timp (2006) îmi doresc să ascult varianta de studio, şi iată, sună foarte bine. Păcat că pe myspace calitatea audio a celor două piese îmi face boxele să bâzâie enervant. A doua melodie, Stem, este complet instrumentală, foarte progresivă şi îmbină solo-uri de senzaţie. Bassul e de notat neapărat aici.

Îmi place enorm noua direcţie pe care o abordează trupa: acest progressive cizelat cu clapa pe alocuri psihedelică, cu ruperi de ritm, părţi metalice împreună cu părţi aproape atmosferice şi, desigur, versurile deprimante care, mai nou, se leagă de lucruri palpabile (ca pe NOS). Sper doar că pe album vocea rămâne în acelaşi registru, ca pe vechile clasice. Mai sper şi să fie mai thrash decât NOS, mai dur, mai dureros, mai Armaghedon, nu doar axat pe progressive.

În fine, respectivul material va fi lansat printr-o serie de concerte. Întâi, voi vedea Cuvinte aici, la Oradea, pe 5 octombrie. Apoi trupa va concerta la Cluj (în 12), la Bucureşti şi poate şi în alte oraşe. Asiguraţi-vă că-i prindeţi, fac toţi banii.

A, şi ca un apropo, daca tot vorbim de muzică, a apărut şi albumul Shogun al trupei Trivium. Nu l-am ascultat încă dar o voi face, deşi sunt sigur că e naşpa. O fac pentru roman, care e genial, o capodoperă pe care v-o recomand cu căldură (eat shit, Paolo Coelho fans).

Era vorba să fac şi eu un post despre cum a început şcoala. Au făcut-o toţi ăştia ca mine azi, am făcut-o şi eu în anii trecuţi. Da, sunt şi eu în clasa a 12a, sunt şi eu deprimat că a început chinul, a plouat şi ziua de azi a fost de toată jena pentru mine.

Dar ce-i de mirare? Ca şi în anii trecuţi, îmbrăcat în negru (doliu pentru vacanţă) am păşit pe coridoarele liceului, care mai nou arată a şantier. O vacanţă întreagă am avut timp să mă pregătesc pentru această zi neagră şi udă şi murdară şi a ajutat foarte mult că am fost în starea psihică necesară. Vreţi să vă povestesc de praf, noroi, miros de vopsea, lipsă de mobilier şi aşa mai departe? Eu nu vreau.

Şcoala mea e un rău necesar. Bine, mai mult rău decât necesar.

În timp ce savanţii europeni încearcă să evite formarea unei găuri negre, în urma celui mai mare experiment al omenirii, cercetătorii americani au anunţat că au identificat deja o astfel de desfăşurare de forţe cosmice, aflată chiar în mijlocul galaxiei noastre.

bihon.ro

Deci când eram un mic prunc, aşa cam de 8-9 ani, aveam de la editura Rao nişte enciclopedii mici care explicau o grămadă de lucruri pe înţelesul meu. Eram pasionat să citesc şi să mă informez din ele în legătură cu de toate, mai ales pentru că aveau poze cu grămada. Încă le am, fiecare se leagă de alt domeniu: plantele, animalele, ştiinţa, marea, popoarele, istoria etc. Una din ele se numeşte Universul. Şi eu, la 8 ani, datorită acelei cărţi, ştiam foarte bine cum arăta calea lactee: ca în poza de mai sus, o spirală mare de stele cu un obiect de masă uriaşă în centru, crezut dintotdeauna să fie o gaură neagră. Dar ăştia din Intact pun pe prima pagină a siteurilor lor ştirea că “A apărut şi gaura neagră”, de parcă abia acum s-a făcut descoperirea, ceea ce eu ştiam la 8 ani.

Probabil simţeau nevoie să găsească o nouă chestie de tras trafic, acum că lumea s-a prins că oamenii de ştiinţă nu au să genereze nici o gaură neagră. Eu cred că nu sunt în stare s-o facă, cel mult vor reuşi să provoace apocalipsa printr-o gaură maronie…

Faza cu mâine, că-i sfărşitul lumii… vai ce porcărie. Nu înţeleg ce fel de oameni se pot aştepta să cred aşa ceva, toate tâmpeniile cu gaură neagră şi aşa mai departe. Read. Apropo, tot legat de minciuni şi un articol destul de recent de-al meu, anul viitor urmează să apară un film de la Hollywood intitulat 2012. Şi ghici despre ce este vorba în el! Evident, sfârşitul lumii. Daaa…

Am văzut Iron Man şi am descoperit primul lucru pe care îl vrea un american când se întoarce acasă după trei luni în care a fost ţinut prizonier de către terorişti: un cheesburger.

Dacă aş fi primit un leu pentru fiecare ocazie la care mi s-a oferit o ţigară şi am refuzat eram acuma bogat. Bine, nu chiar bogat, dar o duceam mai bine.

În ultima vreme nu prea văd nimic fain în lumea asta. Când o să vină ziua când o să văd lucruri bune la ştiri, nu corupţie, crime, minciuni, accidente şi catastrofe? De aia n-am postat de ceva vreme.

Mă deprimă faptul că o rudă de-a mea de gradul întâi crede că mă gândesc la sex când îi zic “Toată ziua ai avut la status că eşti very busy. Ce faci?”. De fapt nu asta mă deprimă, ci mai degrabă faptul că ea se gândeşte la sex.
Sunt ciudat?

Haha, azi, 3 septembrie, e ziua în care noul album Metallica a ajuns pe internet!!

Trimiteţi mail şi vă dau linkuri de download dacă nu aţi găsit deja.

La ora 9 m-am trezit să aflu fericit că se răspândise peste tot. Şi de atunci tot ascult pe el. În Franţa cică, proprietarii unui magazin de muzică au imprimat ilegal albumul pe nişte CDuri şi l-au vândut.

Deci da, sunt destul de mulţumit de direcţia pe care o abordează noul album. Putea fi mult mai rău. Deşi compoziţiile par complicate degeaba, cu pauzele prelungite ale lui Lars (în stil St Anger) şi lipsa de melodie înlocuită de aceeaşi muzică violentă şi rapidă, avem parte de energie thrash destulă, cu solouri destul de bune (deşi la un moment dat ai impresia că intrii pe un teritoriu Dream Theater, sunt lungi). Da, tobele se aud cel mai tare şi mai mult pe acest material. Oricum, am găsit să-mi placă după primele ascultări melodia All Nightmare Long, dar după ce am să mai aprofundez cele 74 de minute de metal sunt sigur că le voi prinde şi pe celelalte.

A şi reuşit să îmi provoace uneori acea senzaţie că ascult Metallica, adevărata Metallica. Aşadar, deşi mulţi mă vor contrazice, eu zic că Death Magnetic e un album reuşit.