Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Nu le dăm.
Come fill your cup (jarboe).
Azi la şcoală iar a fost gayfest.

Profesorul din următorul clip predă geografie într-un liceu din Oradea. La mai multe ocazii acest profesor ţine să ia în derâdere marea masă de cocalari, manelişti şi, în general, pe oamenii care nu se pricep la dans. Ok. Doar că nu-i numai atât, el se mândreşte că este cunoscătorul mai multor stiluri de dans şi nu ezită să demonstreze:

Merci, elevule anonim, pentru pont.

M-am gândit să fac şi eu un top de melodii româneşti deprimante sau triste, cum vreţi. Sunt destul de cunoscute, majoritatea rock, căci topul e făcut aşa, cam din experienţa mea, ce ascult. De aceea nici nu mă gândeam să pun manelisme sau chestii de Atomic. Sunt singur că mai sunt alte cântece şi mai triste în muzica românească, mai puţin cunoscute, dar consider că şi acest top al meu acoperă destul de bine aria propusă.

1. Vama veche – Copilul şi durerea
2. Cargo – Mama
3. Celelalte cuvinte – Neam blestemat
4. Phoenix – Canarul
5. SDST – Scrisoare de pe front
6. Coma – Daddy
7. Pasărea Colibri – Mielul
8. Iris – Cine mă strigă în noapte?
9. Veritasaga – Poveşti triste
10. Compact – Singur în noapte

Când sunteţi obosiţi sau trişti, acum ştiţi ce să ascultaţi. Poate aveţi şi alte propuneri.

Nu sunt singurul care susţine teoria că una din cele mai importante şi semnificative (în top 3) momente dintr-o relaţie între doi oameni este despărţirea. Şi este foarte clar pentru mine că acest moment trebuie trăit la intensitate cât mai mare. Nu poţi să te desparţi de prietenul sau prietena ta decât faţă în faţă, altfel eşti de fraier/ă. De exemplu, a te despărţi de cineva prin SMS e cel mai penibil şi mai nerespectuos mod în care o poţi face (scrie până şi în Cool Girl asta).

De ce spun acestea? Păi, în clipa despărţirii, sunt la bătaie tot felul de sentimente care mai de care mai interesante şi mai rar de văzut la cineva. Relevă multe despre “victimă” şi ce însemni pentru ea/el. Poate să apară dezamăgirea, surpriza, dificultatea de a percepe şi accepta ideea că s-a terminat, nervii, ruşinea and so on. E chiar posibil să observi şi o înmuiere a vocii. Sau nu, poate răspunde cu (aparentă) indiferenţă, atunci îţi dai seama cât ai contat. Este mare păcat să dai cu piciorul la vederea tuturor acestora, mai ales dacă nu e necesar să fii rău/rea când o faci. Şi poate o sa-ţi şi mulţumească, pentru că înveţi multe şi când primeşti papucii.

Ba chiar am să merg mai departe în idee şi, riscând să fiu acuzat de misoginism (cum zice profa de bio, lol), am să propun spre citire un citat din Camil Petrescu, care e valabil şi pentru lucruri mai generale:

Femeile nu iubesc, ci vor să fie materne cu orice preţ. Trebuie să joci comedia acestei inferiorităţi si pe urmă să le părăseşti fără milă. Dacă vrei mai ales să guşti liniştit frumuseţea femeii e neapărat nevoie s-o faci să sufere.

De anul acesta avem un profesor nou de religie în şcoală. E blond, cu ochi albaştrii şi păr lung. Arată “îndoielnic”, ca să zic aşa. Nu îmi predă, dar am auzit despre el că e ok, mai puţin pentru faptul că gesticulează extrem de mult şi de ciudat. Oricum, azi am pufnit în râs când am văzut pe tabla unei clase vecine lecţia predată de el.

“Parusia şi Judecata Universală” – ăsta e titlul lecţiei de azi la o clasă de a 12a. Parusia, adică a doua venire a lui Hristos. Priviţi ce scria ceva mai jos:

Vreau să îmi predea şi mie religie profu ăsta!

A murit marele autor şi profesor de matematică Mircea Ganga. Chiar aici lângă mine am un manual de-al lui şi probabil la fel şi mulţi din voi care citiţi asta. Îi sunt recunoscător pentru toate manualele din care am învăţat şi învăţ de ani de zile şi cu care mă stresez continuu (dacă nu era el, era altul).

Acum nu mai merge duma gen “Look! It’s Mickey Mouse!” când ziceam “Uite, îi Mircea Ganga! … Haha, te-ai uitat, tocilarule!”.

Fiind fan al seriei de jocuri Max Payne am sărit să văd repede şi filmul produs de Fox, regizat de John Moore, cu Mark Wahlberg (alegere slăbuţă), Mila Kunis, Beau Bridges şi Ludacris. Nu mă supără faptul că povestea e alta faţă de cea din joc, nici că personajele sunt cu mult modificate, mă supără că toate elementele care dădeau farmec jocului au fost înlocuite cu nişte aberaţii seci şi ilogice. Nu tu soundtrack original, nu tu realism, nu tu replici sarcastice, nu tu narare a poveştii şi aşa mai departe. Actorii nu impresionează deloc, iar povestea e o prostie superficială plină de găuri lipsite de finalitate, departe de sfera credibilului. Tonul întunecat, efectele speciale impresionante şi toate tehnicile de filmare catchy-comerciale nu sunt deloc îndeajuns pentru a face din acest film unul bun.

Cei care au jucat şi jocul vor înţelege.

Mi-am dat seama (cu greu) că în ultimul an de bloging (cu giî) mi-am cam lăsat fanii baltă. Pe lângă faptul că a devenit tot mai clar faptul că nu-mi pasă cui scriu pe acest blog (decât mie), am intrat într-o sferă de post-frustrat, de indiferent, de pacifist, de anti-scandal-ist, de miserupist, de şicedacă-ist, de cuiîipasăc-omurit-ist şi am uitat să mai strig şi eu din când în când, să fac nişte valuri pe acolo să sară haterii şi “fanii” mei inteligenţi. Am devenit… simpatic; nu degeaba mi-a scăzut traficul (of, of, ce rău îmi pare) şi din alea. Vai, dar de când n-am mai primit nişte ameninţări aşa, nişte injurii de-alea injurioase în comentarii? Un hate mail, ceva. Nici măcar cu Vali nu mă mai cert. Vetefe, băi, ce se întâmplă cu lumea asta?
Hai Vali sa ne certam!
Senzaţia de “uite cretinii cum se agită” am dat-o uitării, însă ca norocu s-a trezit un dobi-băieţaş acum două zile să îmi readucă fillingu. Ah şi ce bine mi-a prins! Ce ne-am face pe lumea asta fără oameni care judecă fără să cunoască?
Nu beţi Red Bull Cola! Nu beţi Red Bull Cola, e de naşpa!
Acum că sunt oficial (şi-apiz dai seama) nominalizat ca cel mai antipatic din Gojdu (liceul meu), trebuie să mă ţin de acest statut şi să demonstrez că îl merit. Deci voi, cretinei şi cretinaşi care aveţi impresia că vă puteţi măsura cu mine, deşi nici anii obligatorii de şcoală nu-i aveţi absolviţi, vă invit să mergeţi la mami sau la tati şi să-i întrebaţi ce-i ăla respect. Ce înseamnă şi ce presupune. Dup-aia poate mai vorbim. Oricum să nu uitaţi: pe toţi vă iubesc.
Până la os…
Ţucuv-o!

Ştiam despre ce să scriu – despre poezie, dar m-am răzgândit, aşa că am început să tastez aiureli până căpătau un sens toate la un loc. Toate ideile m-au dus în cele din urmă de unde am plecat, la poezie.

Oricât de tâmpit ai fi tot participi şi tu la poezie, esti martor la diverse scene ce se cer versificate şi imortalizate pe veci pe hârtie, fie ea normală sau digitală.

Ca să iei parte la poezie ai nevoie de câteva lucruri de bază, ochi (preferabil doi), urechi şi puţină sensibilitate, să simţi că ţi-e frig şi devii ud când plouă afară. Şi mai trebuie să ai două-trei sentimente în tine de care nu ţi-e frică şi să crezi în frumos într-o entitate existentă.

În fiecare din noi e o fărâmă de poet care se opreşte pentru o secundă sau mai mult să se uite bine în jur, în speranţa să găsească ceva mai mult, ceva mai secret, ceva mai poetic.

Nişte frunze ce îţi rămân în păr şi zboară în urma ta când îţi pierzi ultimul autobuz spre casă, stropi de ploaie ce se conturează în feluri mai ciudate pe parbrizul de pe maşină într-o zi cu ceaţă, un zâmbet ce se vrea ascuns când ţi se face un act de bunătate, de frică să nu te deconspiri şi mai pot continua mult şi bine pentru că găseşti mai oriunde te-ai uita poezie, un nu-ştiu-ce care te impinge spre melancolie, faptul că te simţi fericit că eşti acceptat în ceva ce e mai imens şi mai complicat decât tine şi trist în acelaşi timp că nu poţi întelege ce e defapt.

Trage o gură de aer, scrie un vers, închide un ochi, doi (amândoi deodată e de preferat), lasă-te purtat de gânduri peste tot pe unde ai fost şi redescoperă toate nimicurile pe lângă care ai trecut la pas alergător cu playeru-n urechi.

Ia viaţa, filtreaz-o prin artă şi devine eternă.
Nu mă crezi? Eşti un ipocrit.

Textul de mai sus îi aparţine lui Mitru Vlad, pe care îl consider, lăsând la o parte titluri de genul “student aspirant”, un om cu o viziune deosebită, care găseşte bucurie în a căuta sensuri ascunse la toate lucrurile din jur.

Mă văd nevoit să dau dreptate spuselor lui (nu degeaba apar ele aici). Într-adevăr, există poezie pretutindeni în jurul nostru, e păcat doar că nu stăm să o observăm atunci când merită. Un om care îi gustă esenţa cât mai des este un om mai fericit, deoarece ajunge, după cum spune şi Mitru, să cunoască frumosul ca pe o entitate existentă.