Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Fiind fan al seriei de jocuri Max Payne am sărit să văd repede şi filmul produs de Fox, regizat de John Moore, cu Mark Wahlberg (alegere slăbuţă), Mila Kunis, Beau Bridges şi Ludacris. Nu mă supără faptul că povestea e alta faţă de cea din joc, nici că personajele sunt cu mult modificate, mă supără că toate elementele care dădeau farmec jocului au fost înlocuite cu nişte aberaţii seci şi ilogice. Nu tu soundtrack original, nu tu realism, nu tu replici sarcastice, nu tu narare a poveştii şi aşa mai departe. Actorii nu impresionează deloc, iar povestea e o prostie superficială plină de găuri lipsite de finalitate, departe de sfera credibilului. Tonul întunecat, efectele speciale impresionante şi toate tehnicile de filmare catchy-comerciale nu sunt deloc îndeajuns pentru a face din acest film unul bun.

Cei care au jucat şi jocul vor înţelege.

Mi-am dat seama (cu greu) că în ultimul an de bloging (cu giî) mi-am cam lăsat fanii baltă. Pe lângă faptul că a devenit tot mai clar faptul că nu-mi pasă cui scriu pe acest blog (decât mie), am intrat într-o sferă de post-frustrat, de indiferent, de pacifist, de anti-scandal-ist, de miserupist, de şicedacă-ist, de cuiîipasăc-omurit-ist şi am uitat să mai strig şi eu din când în când, să fac nişte valuri pe acolo să sară haterii şi “fanii” mei inteligenţi. Am devenit… simpatic; nu degeaba mi-a scăzut traficul (of, of, ce rău îmi pare) şi din alea. Vai, dar de când n-am mai primit nişte ameninţări aşa, nişte injurii de-alea injurioase în comentarii? Un hate mail, ceva. Nici măcar cu Vali nu mă mai cert. Vetefe, băi, ce se întâmplă cu lumea asta?
Hai Vali sa ne certam!
Senzaţia de “uite cretinii cum se agită” am dat-o uitării, însă ca norocu s-a trezit un dobi-băieţaş acum două zile să îmi readucă fillingu. Ah şi ce bine mi-a prins! Ce ne-am face pe lumea asta fără oameni care judecă fără să cunoască?
Nu beţi Red Bull Cola! Nu beţi Red Bull Cola, e de naşpa!
Acum că sunt oficial (şi-apiz dai seama) nominalizat ca cel mai antipatic din Gojdu (liceul meu), trebuie să mă ţin de acest statut şi să demonstrez că îl merit. Deci voi, cretinei şi cretinaşi care aveţi impresia că vă puteţi măsura cu mine, deşi nici anii obligatorii de şcoală nu-i aveţi absolviţi, vă invit să mergeţi la mami sau la tati şi să-i întrebaţi ce-i ăla respect. Ce înseamnă şi ce presupune. Dup-aia poate mai vorbim. Oricum să nu uitaţi: pe toţi vă iubesc.
Până la os…
Ţucuv-o!

Ştiam despre ce să scriu – despre poezie, dar m-am răzgândit, aşa că am început să tastez aiureli până căpătau un sens toate la un loc. Toate ideile m-au dus în cele din urmă de unde am plecat, la poezie.

Oricât de tâmpit ai fi tot participi şi tu la poezie, esti martor la diverse scene ce se cer versificate şi imortalizate pe veci pe hârtie, fie ea normală sau digitală.

Ca să iei parte la poezie ai nevoie de câteva lucruri de bază, ochi (preferabil doi), urechi şi puţină sensibilitate, să simţi că ţi-e frig şi devii ud când plouă afară. Şi mai trebuie să ai două-trei sentimente în tine de care nu ţi-e frică şi să crezi în frumos într-o entitate existentă.

În fiecare din noi e o fărâmă de poet care se opreşte pentru o secundă sau mai mult să se uite bine în jur, în speranţa să găsească ceva mai mult, ceva mai secret, ceva mai poetic.

Nişte frunze ce îţi rămân în păr şi zboară în urma ta când îţi pierzi ultimul autobuz spre casă, stropi de ploaie ce se conturează în feluri mai ciudate pe parbrizul de pe maşină într-o zi cu ceaţă, un zâmbet ce se vrea ascuns când ţi se face un act de bunătate, de frică să nu te deconspiri şi mai pot continua mult şi bine pentru că găseşti mai oriunde te-ai uita poezie, un nu-ştiu-ce care te impinge spre melancolie, faptul că te simţi fericit că eşti acceptat în ceva ce e mai imens şi mai complicat decât tine şi trist în acelaşi timp că nu poţi întelege ce e defapt.

Trage o gură de aer, scrie un vers, închide un ochi, doi (amândoi deodată e de preferat), lasă-te purtat de gânduri peste tot pe unde ai fost şi redescoperă toate nimicurile pe lângă care ai trecut la pas alergător cu playeru-n urechi.

Ia viaţa, filtreaz-o prin artă şi devine eternă.
Nu mă crezi? Eşti un ipocrit.

Textul de mai sus îi aparţine lui Mitru Vlad, pe care îl consider, lăsând la o parte titluri de genul “student aspirant”, un om cu o viziune deosebită, care găseşte bucurie în a căuta sensuri ascunse la toate lucrurile din jur.

Mă văd nevoit să dau dreptate spuselor lui (nu degeaba apar ele aici). Într-adevăr, există poezie pretutindeni în jurul nostru, e păcat doar că nu stăm să o observăm atunci când merită. Un om care îi gustă esenţa cât mai des este un om mai fericit, deoarece ajunge, după cum spune şi Mitru, să cunoască frumosul ca pe o entitate existentă.

Poate nu toată lumea cunoaşte statutul lui şi poate de aceea unii nu vor înţelege de ce vând tricouri cu blogul meu, dar pentru cei pe care îi interesează, read this! Deoarece am avut cereri şi considerând cei doi ani jumate şi cititorii blogului, iată că vă ofer ocazia să puneţi mâna pe un tricou de-a dreptul metal! Negru pe alb sau alb pe negru.

Eu port aşa ceva de mai mult timp şi am observat că nu sunt singurul căruia i se pare mişto. Tocmai de aceea vi-l ofer la acelaşi preţ pe care îl achit şi eu pentru a fi sigur că este de cea mai bună calitate. Ca să garantez: imprimeul nu se duce la spălat! Niciodată şi deloc!

Click aici pentru detalii şi poze!

Acest articol e pentru oameni care ştiu ce e ăla blog, dar şi pentru oameni care doar cred că ştiu (watch & learn). De asemenea, vă rog să nu luaţi în serios tot ce scrie. What does the cop say to the condom?
Nu răspund la nici un fel de provocare care nu îmi este adresată în faţă.
Noa şi cum spuneam, spunea un blogăr român mare (nu mai ştiu care) că dacă vrei subiecte de scris şi n-ai, ieşi din cotidian. Era unul dintre sfaturile lui. Oh, ce naiba?

Hadadea Bogdan: Trei babe catolice stateau la taifas si se laudau fiecare cu ce nepoti au. Prima: -Nepotul meu e episcop si cand intra intr-o casa toata lumea il saluta cu “Inaltimea Ta!” A doua: -Nepotul meu e cardinal si cand intra intr-o casa toata lumea il saluta cu “Luminatia Ta!” A treia: -Nepotul meu e stripper si cand intra intr-o casa toate femeile exclama: “Dumnezeule!”
Alex_TG: prea tare
Alex_TG: il pun pe blog
Alex_TG: daca tot m-ai intrerupt
Alex_TG: din scris
Hadadea Bogdan: imi cer scuze
Alex_TG: n-ai pt ce

Aşa, revenind la ce ziceam, am ieşit din cotidian, nu pentru că aşa intenţionam, ci pentru că m-am enervat. M-am enervat pe un coleg aşa că mi-am inervat degetele pe mouse şi am decis să-i parodiez una din metodele sale “neortodoxe” de a se băga în seamă cu preafetele din prealista lui de messenger. Astfel, el s-a enervat pe mine înapoi, dar trecem la aia mai târziu.

Ce făcea el, ce abuz şi ce şmecherie ieftină folosea? Păi închipuiţi-vă un băiat de 19 ani care are la avatar/imaginea şeruită un animăluţ superdrăguţ, gen pisică sau căţeluş, şi un status de genu “iuuui :X”. Da, el e. Şi ai crede că nu are nici un efect, păi lăsaţi-mă să spun, preadragisaunedragi cititori, că are!

În cele câteva… Iar măh?

Hadadea Bogdan: asta ii tare
Hadadea Bogdan: Un barbat suparat suna la pompieri ca sa raporteze un incendiu in cartier.
Operatorul il intreaba:
- Cum ajungem acolo?
Barbatul raspunde:
- Pai nu mai aveti masinile alea mari si rosii?

Fratelemeu tu eşti băiat!
Aşadar, în cele câteva zile de când am o poză asemănătoare la avatar (aia-i, da), am primit o sumedenie de reacţii caremaidecaremai diferite, şi nu numai de la fete. De fapt, în seara când am început experimentul (în stil LHC) nu se mai opreau. Cele mai tari erau de genul “iuuui ce dulce e, e al tău? of, dacă era al tău acuma tăbăream pe tine să mi-l dai să-l ţin în braţe”.
Hai să fim hai.
Cele mai surprinzătoare erau însă de la băieţi. Vă spun, au fost care au intrat, au râs şi apoi mi-au cerut poza. Trist. Până acum, am primit şi câteva reacţii ciudato-extreme de la unele dintre care vreau să o menţionez pe aceea cu “ar arăta mai bine la mine în stomac”. În ansamblu, mi-am dat seama că metoda asta de a te băga în seamă funcţionează doar pe fetele mai uşor de impresionat (no offence), pe cele care n-au au văzut aşa “mare” lucru la viaţa lor, ca să zic aşa. Concluzie (nu că n-aş fi ghicit din start): e degeaba.

A, era să uit să zic că acel coleg s-a înfuriat că-i fur ideea şi toate preafetele împărtăşite de ambele liste de messenger (a mea şi a lui) m-au luat automat în seamă şi au făcut caz. A doua zi, pe un ton mult mai prietenos, mi-a cerut poza. Straight face.

Cover me! I’m going in!

Rockin all the way, noul album a ajuns!!