Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Hai că termin şi eu. Am observat că ceilalţi bloggeri au început să facă tuturor urări de bine pentru noul an, unii video, alţii foto, sau c-o poezie, cei mai mulţi pur şi simplu.

Eu niciodată nu am fost bun la astfel de texte, sunt mai sec de felul meu. De aceea vă las cu nişte statusuri noi (în dreapta) şi vă mai spun doar atât: La mulţi ani!

P.S.: ştiţi superstiţia cum că cu cât bei şi petreci mai bine în noaptea de revelion, cu atât îţi va fi anul mai bun?

Sunt stereotipe şi trebuie sa fie minim una din cele de mai jos pentru orice fumător. Le-am copiat de pe un pliant cu nicorette:

Ţigara socială:
pe care o fumezi atunci când socializezi cu familia sau prietenii.

Ţigara de stres:
pe care o fumezi atunci când simţi că problemele te copleşesc.

Ţigara recompensă:
pe care o fumezi pentru că simţi că “meriţi”.

Ţigara presiune de grup:
pe care o fumezi pentru că eşti într-un grup cu alţi oameni care fumează.

Ţigara de plictiseală:
pe care o fumezi atunci când nu ai altceva mai bun de făcut.

Şi ca nefumător pot să spun clar: sunt de acord că acestea sunt situaţiile cele mai des întâlnite în comportamentul celor ce fumează. Întrebarea din pliant era “la care dintre acestea poţi să renunţi?”; eu aş zice “pentru care dintre acestea nu poţi să renunţi (la fumat)?”.

Sunt uimit şi impresionat la culme de următoarea melodie. Bitză reuşeşte să scrie nişte versuri foaaarte bune folosind o tehnică mişto, mai mult specifică exerciţiilor de creative writing. Am scris şi eu unele pseudo-poeme folosind această metodă, dar nici pe departe cu tot alfabetul, nici pe departe să-mi iasă aşa. Ascultaţi:

Ce să zică un om care, de febra sărbătorilor, n-a făcut mai nimic să trăiască nebunia colectivă a crăciunului? Nici măcar n-am fost la cumpărături ca toată lumea să văd ce zâmbete au oamenii când iau de pe rafturi toate prostiile care, dacă nu era crăciun, nu le-ar fi cumpărat. Ce-am făcut eu mai estival? Am mâncat azi cozonac, am alunecat pe gheaţă încercând să spăl maşina, am împodobit bradul (activitate pe care o cam urăsc) şi, a da, am fost la colindat.

Îmi place cât de ospitalieri sunt profesorii odată ce le ajungi în casă. Parcă ţin neapărat să-ţi arate că au cu ce şi nu se feresc să dea. Desfac ciocolăţi, whiskyuri, şampanii, îţi dau şi pe drum, te tot îmbie să mănânci etc. Mă rog, majoritatea, că mai sunt şi excepţii (cough cough). Problema e să ajungi la ei acasă, că dacă îi suni ba au telefonul închis, ba te informează că nu sunt acasă, sau, cum am păţit eu, că pleacă în jumătate de oră. În schimb mult mai interesante sunt discuţiile la interfon. Ceva de genu:

- Primiţi cu colinda?
- Ăăăă, mda bine.

sau

- Primiţi cu colinda?
- Cine sunteţi?
- …
- Din ce şcoală?
- …
- Nu vă supăraţi, da’ câţi sunteţi?
- …
- A, bine, haideţi.

sau, în cazul cel mai penal:

- Primiţi cu colinda?
- Ce clasă sunteţi?
- …
- Da’ tata nu-i acasă (hohote de râs pe fundal).

Mă enervează mult că, după ce m-am chinuit să împodobesc bradul, colocatarii mei nici măcar nu ţin beculeţele aprinse seara. Bine-i bugăt! Cum am primit şi pe feed, noi să fim sănătoşi şi
Sărbători Fericite!

Ba cu o portocală sau o ciocolată, ascultând colinde, citind tot felul de chestii pe wikipedia şi conversând pe mess despre crăciun şi revelion, ador vacanţa. Să poţi să zaci în pijama trei ore dimineaţa, să ai timp să te uiţi la filme, să citeşti o carte bună, fără griji – aşa-mi place vacanţa. Nu sunt multe lucruri bune care se întâmplă celor ca mine în timpul iernii, vacanţa e unul dintre ele.

Încă 10 zile până trecem în 2009. Abia acum conştientizez venirea crăciunului, marea sărbătoare creştină. N-am brad, nici nu ştiu dacă voi avea anul ăsta. Planurile de mers la colindat acum sunt în formare, voi merge iar cu colegii pe la profesori. De data asta, nu ne mai scapă aşa uşor. Nu mai ţin scuzele şi, dacă ei nu ne vor, noi îi vrem.

Mă uit prin arhiva blogului, exact acum un an ziceam “Ce bine le ştie Sinatra colindele”. Într-adevăr!

Azi dimineaţă observ la mine pe coridor camere de filmat montate pe tavan. Pentru ultima zi de şcoală a acestui an au instalat şi ei 3 camere de luat vederi, evident, la mine pe coridor, pentru că, evident, la mine pe coridor e cel mai mare ractor de risc. Acolo se întâmplă toate relele din şcoală. Desigur înainte de ora opt, directorul adjunct se plimba zâmbăreţ pe acolo luându-se de unul şi altul. A intrat chiar şi la mine în clasă şi s-a luat de o colegă cum că n-a fost ieri la şcoală. Dar a fost. În rest tot dădea ture pe coridor şi se băga în seamă. Zâmbiţi că sunteţi filmaaaaţi! Nu s-a gândit să intre şi în baie, unde fumau doi colegi.

Las că-i bine că s-a terminat şi bucata asta de şcolire, întrăm în sărbători. Ieri a ieşit şi ziarul şcolii şi am făcut un mic bilanţ al realizărilor mele de elev până acum. Concluzia e că sunt ok, în grafic.

Am decis să mă alătur şi eu celor care refuză să mai beneficieze de serviciile Poştei române, după ultima tură de nervi de săptămâna asta. Mă duc cu avizu ca tot cetăţeanu respectuos care vrea să-şi scoată coletu şi dobitocu ăla de la ghişeu care nu ştie tasta îmi spune că nu poate să-mi dea pachetul. Deci au putut să îmi trimită înştiinţare că “bă, vezi că ţi-a ajuns rahatu, hai şi ia-l”, dar nu pot să mi-l înmâneze, deşi e acolo, pe motiv că nu au fost în stare să proceseze coletele ajunse în acea zi. Apoi să nu-ţi vină se le învii morţii…

Indiferent de cost, de acum am să folosesc alte servicii de cureierat. Gata cu întârzieri la greu, carcase de CD crăpate, pachete rupte, frecate şi cozi la ghişee.

Cred că în acest moment mai sunt încă câteva zeci de bloggeri care scriu despre asta.

Acum jumătate de oră, la Naşul, se difuzau nişte imagini cu Miron Mitrea, filmat în parlament, frumos pe scaun lângă Voiculescu şi foarte subtil trăgând palmat dintr-o ţigară. Dacă n-ai fi văzut cum pufăia, ai fi zis că ţigara era stinsă că aşa de bine o ţinea în palmă, oare cum de nu l-a ars? Puţin a tras că probabil şi-a dat seama că e văzut şi a stins ţigara (cred, de scaun), iar apoi a băgat-o în buzunarul de la cămaşă.

Deci unde în afară de România mai vezi aşa lipsă de respect faţă de lege? Unde mai vezi oameni, politicieni, care îşi bat joc practic de popor în halul acela? În curând pe youtube.

Următorul articol e un editorial care nu va apare niciodată în ziarul şcolii, deşi acolo era destinat să ajungă. Motivul e că a trecut timpul şi, din cauza incompetenţei unora, nu a mai apărut ziarul, lăsând ca acest articol să expire. E un pic cam exagerat.

Stând aşa postat la un geam de la etajul doi şi privind în toiul dimineţii la mişcarea frunzelor galbene pe betonul din curtea şcolii printre urmele de lapte stropit peste tot de către copii de gimnaziu parcă mă apucă un sentiment de nostalgie. Parcă nu de mult mă dădeam cu skate-ul pe la subsol, jucam ping-pong în curte, tremuram înainte de testele domnului Petruţa, mă distram cu colegii în zăpadă, urcam scările cu ochii pe fundul vreunei fete de a unşpea sau a doişpea, priveam cu poftă bătăile dintre băieţi, făceam recorduri la cruce şi aşa mai departe. În al optulea an de când sunt elev în Gojdu, simt că am crescut în şcoala asta.

După zecile de ocazii când am râs cu lacrimi cu colegii, sutele de dimineţi când m-am trezit cu noaptea-n cap să vin la ore, şi miile de înjurături adresate profesorilor după ce plecau din clasă (glumesc), simt cum inevitabilul sfârşit se apropie. Simt cum vine bacu’ şi cu el o să mă ia…

Vrând-nevrând, după atâta timp şi atâtea amintiri, te trezeşti că te-ai ataşat într-un fel de şcoala asta. Pe lângă sentimentul deţinutului care aproape că şi-a ispăşit pedeapsa în Bastilia, mă încearcă şi-un fel de melancolie. De aceea le spun mereu celor mai mici decât mine să se bucure de aceşti ani, căci, după aceea, nu se ştie pe unde ajung. Nu ştii ce lucruri te aşteaptă. C-or fi bune, c-or fi rele, până la ele, hai să mai mergem la şcoală.

Astăzi în Oradea, Festivalul Luminii, proiect sincron în 9 oraşe. Textul următor este preluat, dar nu ştiu care-i sursa principală.

Se spune ca cel mai simplu mod de a te linisti si a-ti gasi pacea interioara este sa privesti o lumanare. Imaginati-va cum v-ati simti sa aveti in jur 7000 de lumanari… Prin Festivalul Luminii se doreste redescoperirea valorilor spirituale neglijate de societatea contemporana. Cum se va face acest lucru? Se vor amplasa intr-un parc din Oradea nu mai putin de 7000 de lumanari in “gulgute” (cutii din hartie pliate in tehnica origami). Participant poate fi orice locuitor al orasului, singura regula pe care organizatorii o impun este sa nu se foloseasca blitzul aparatului de fotografiat. Toata lumina va proveni doar de la lumanari.

Tema centrala a festivalului va fi “Redescopera frumusetea lucrurilor marunte”. In acest scop, se va organiza o expozitie de fotografie in urma concursului organizat de DJT precum si alte activitati. Un moment important il reprezinta jongleriile cu foc, ce vor incepe la ora 19:00 si vor dura o jumatate de ora. Pentru a trece peste frigul de afara, vizitatorii vor primi un ceai fierbinte.

La activităţi participă şi clubul pe poezie Sala 7.

Mă simt destul de dumnezeiesc când recitesc de prin arhiva acestui blog. Sunt lucruri şi sentimente pe care le-am trăit şi le-am uitat cu totul, dar mi le amintesc cu uşurinţă citind rândurile scrise în stil pseudo-ironic. Are şi această utilitate…

Vineri dimineaţa când mă încălţam să merg la şcoală, aud pe afară nişte schelălăieli extrem de ciudate. Mi-am dat seama că era o pisică în faţa casei. Ies afară şi o văd: mâţă mare, neagră ca noaptea mă observă şi trece prin faţa mea. În timp ce încui uşa se opreşte şi mă priveşte, apoi văzând ca mă apropii fuge de tot. Ajung pe stradă şi acolo văd a doua pisică neagră care, şi ea, îmi taie calea. În acel moment mă gândesc la superstiţia aia…

Am avut o zi mediocră. Cred că nu cred şi cred că tocmai de aceea am avut o zi ca oricare alta vineri.

I-auzi muzică în trend: