Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Următorul articol e un editorial care nu va apare niciodată în ziarul şcolii, deşi acolo era destinat să ajungă. Motivul e că a trecut timpul şi, din cauza incompetenţei unora, nu a mai apărut ziarul, lăsând ca acest articol să expire. E un pic cam exagerat.

Stând aşa postat la un geam de la etajul doi şi privind în toiul dimineţii la mişcarea frunzelor galbene pe betonul din curtea şcolii printre urmele de lapte stropit peste tot de către copii de gimnaziu parcă mă apucă un sentiment de nostalgie. Parcă nu de mult mă dădeam cu skate-ul pe la subsol, jucam ping-pong în curte, tremuram înainte de testele domnului Petruţa, mă distram cu colegii în zăpadă, urcam scările cu ochii pe fundul vreunei fete de a unşpea sau a doişpea, priveam cu poftă bătăile dintre băieţi, făceam recorduri la cruce şi aşa mai departe. În al optulea an de când sunt elev în Gojdu, simt că am crescut în şcoala asta.

După zecile de ocazii când am râs cu lacrimi cu colegii, sutele de dimineţi când m-am trezit cu noaptea-n cap să vin la ore, şi miile de înjurături adresate profesorilor după ce plecau din clasă (glumesc), simt cum inevitabilul sfârşit se apropie. Simt cum vine bacu’ şi cu el o să mă ia…

Vrând-nevrând, după atâta timp şi atâtea amintiri, te trezeşti că te-ai ataşat într-un fel de şcoala asta. Pe lângă sentimentul deţinutului care aproape că şi-a ispăşit pedeapsa în Bastilia, mă încearcă şi-un fel de melancolie. De aceea le spun mereu celor mai mici decât mine să se bucure de aceşti ani, căci, după aceea, nu se ştie pe unde ajung. Nu ştii ce lucruri te aşteaptă. C-or fi bune, c-or fi rele, până la ele, hai să mai mergem la şcoală.

Astăzi în Oradea, Festivalul Luminii, proiect sincron în 9 oraşe. Textul următor este preluat, dar nu ştiu care-i sursa principală.

Se spune ca cel mai simplu mod de a te linisti si a-ti gasi pacea interioara este sa privesti o lumanare. Imaginati-va cum v-ati simti sa aveti in jur 7000 de lumanari… Prin Festivalul Luminii se doreste redescoperirea valorilor spirituale neglijate de societatea contemporana. Cum se va face acest lucru? Se vor amplasa intr-un parc din Oradea nu mai putin de 7000 de lumanari in “gulgute” (cutii din hartie pliate in tehnica origami). Participant poate fi orice locuitor al orasului, singura regula pe care organizatorii o impun este sa nu se foloseasca blitzul aparatului de fotografiat. Toata lumina va proveni doar de la lumanari.

Tema centrala a festivalului va fi “Redescopera frumusetea lucrurilor marunte”. In acest scop, se va organiza o expozitie de fotografie in urma concursului organizat de DJT precum si alte activitati. Un moment important il reprezinta jongleriile cu foc, ce vor incepe la ora 19:00 si vor dura o jumatate de ora. Pentru a trece peste frigul de afara, vizitatorii vor primi un ceai fierbinte.

La activităţi participă şi clubul pe poezie Sala 7.

Mă simt destul de dumnezeiesc când recitesc de prin arhiva acestui blog. Sunt lucruri şi sentimente pe care le-am trăit şi le-am uitat cu totul, dar mi le amintesc cu uşurinţă citind rândurile scrise în stil pseudo-ironic. Are şi această utilitate…

Vineri dimineaţa când mă încălţam să merg la şcoală, aud pe afară nişte schelălăieli extrem de ciudate. Mi-am dat seama că era o pisică în faţa casei. Ies afară şi o văd: mâţă mare, neagră ca noaptea mă observă şi trece prin faţa mea. În timp ce încui uşa se opreşte şi mă priveşte, apoi văzând ca mă apropii fuge de tot. Ajung pe stradă şi acolo văd a doua pisică neagră care, şi ea, îmi taie calea. În acel moment mă gândesc la superstiţia aia…

Am avut o zi mediocră. Cred că nu cred şi cred că tocmai de aceea am avut o zi ca oricare alta vineri.

I-auzi muzică în trend:

Raiul. Majoritatea oamenilor când aud acest cuvânt se gândesc la un loc plin de iubire, de fericire şi de ciocolată. Dar dacă ar fi să iei conceptul de rai la modul filosofic, ca loc al plăcerii, al împlinirii veşnice, al virginelor, cum ar arăta acesta? Cum poate omul comun să-şi închipuie un astfel de loc? Un loc lipsit de temporalitate, în care nu există nici o limită. Păi, ca om, sau ca suflet sau ce-i avea, cum poţi să fi fericit într-un astfel de loc? Limitat de gândirea umană care percepe doar viaţa şi nu şi ceea ce e după, pentru mine locul fericirii eterne pare al dracu de plictisitor. Păi cum poţi să fi fericit dacă uiţi ce înseamnă nefericirea? Cum poţi să apreciezi un lucru dacă nu ştii cum ar fi să nu ai parte de el? Sună bine să poţi să-ţi îndeplineşti orice dorinţă şi numai lucruri bune să ţi se întâmple, dar nu te-ai plictisi după o vreme? Cât de euforic poate ajunge un suflet? Pentru iad, idem.

Răul este cel care defineşte binele şi invers şi deci, poate exista una fără cealaltă? În viaţă ne domină frica de moarte, de îmbătrânire, dar fără aceasta, fără efectele timpului, cum ai mai putea diferenţia viaţa de existenţa în rai sau iad? Nu este pe această lume viaţa oare un rai şi iad simultan, doar că limitate de timp?

Echilibrul dintre bine şi rău nu este necesar şi suficient pentru existenţă? Fericirea şi plăcerea nu este percepută direct proporţional în intensitate cu suferinţa trăită? Eu cred că este şi mi se pare foarte simplu, o idee ce ne apare exemplificată zi de zi. Pornind doar de la ea, s-ar putea stabili că raiul (care oricum e greu de crezut că există) ar arăta pentru un om la fel ca această lume, doar că mult mai bogată în suferinţe răsplătite prin bucurii. Şi, ca să duc gândul până la capăt, iadul ca un lanţ nesfârşit de bucurii întrerupte crunt de eşec şi transformate în groaznice chinuri. Ai zice că cele două se contopesc, dar nu e aşa. Consider că este suficientă conştiinţa răului pentru a putea percepe binele. Pentru a-l înţelege nu e nevoie neapărat să-l trăieşti. Exemplu: dintre doi într-un concurs, tu câştigi. Te bucuri. Te-ai bucura la fel de mult dacă dintre doi aţi câştiga amândoi? Nu. Şi putem merge pe analogie şi pentru cazul invers.

Deşi e discutabil, dacă pui în ecuaţie un element anume, un fenomen inexplicabil poate da peste cap întreaga raţionare de mai sus: iubirea.

Poate exista fericire nesfârşită izvorâtă din iubire? Dacă da, atunci asta deschide o imensitate de alte posibilităţi privind existenţa după moarte şi întregul sens al firii, la urma urmei. Poţi să-ţi imaginez o mulţime de explicaţii. Una ar fi mitul androginului, o ştim cu toţii. Dar oricum, dacă intrăm în problematica aceasta nu ajungem nicăieri fiindcă toate răspunsurile vor genera în continuare alte întrebări.

Atunci ce concluzie să tragi? Poate una ar fi că filosofia, deşi eficientă în aţi deschide mintea, nu duce la nici un răspuns credibil la întrebările care chinuie omenirea de când există: why are we here? are we alone? is there life after death?

Ce am vrut eu (dar m-am întins prea departe) să ilustrez în acest articol-eseu este că ale noastre concepţii clasice creştine sau non-creştine legate de eden/rai şi iad sunt aberante şi, în mod evident, exagerate. Ce grădină cu îngeri? Ce deşert vulcanic cu draci? Asta e tot ce poate să ne ofere dumnezeu? Păi la întrebarea asta chiar vreau să vă răspundeţi, nu e ca cele de mai sus, retorică. Pe bune, aşa ne limitează nelimitatul, atotputernicul? Nu sună a contradicţie?

Mie îmi sună a contradicţie şi cam ăsta e şi motivul pentru care nu mă duc la biserică. Mulţumesc.

Lasă pe mâine. Dacă poţi. Că azi e 1 Decembrie. Cu D mare, că aşa mi-a zis domnul Nicu Moldovan.

Aseară am luat parte la un eveniment foarte interesant, lansarea de carte a poetului Mihai Vieru. N-am recunoscut pe nimeni din presă (excepţie Familia), însă am văzut pe mulţi dintre “culţii” oraşului, care-şi defilau intelectualismele, discuţii pe tonuri cunoscute mie, dar la un nivel mult mai înalt decât aş fi eu obişnuit. După nişte discursuri specifice, s-a băut vin, s-au mâncat covrigei şi s-a cumpărat volumul.

“Shinobi” e un proiect foarte interesant datorită formei de prezentare. Nu e o carte, e ca o hartă care se desfăşoară cu poeme împrăştiate, fiecare cu nişte note de subsol, care dau poeziei noi înţelesuri, rareori explicative. E un concept nou la români, foarte post-modernist. Îmi place cât am citit şi înţeles până acum. Nu e deloc uşor pentru un neiniţiat să dibuiască sensurile acestor poezii. Chiar în acest moment ascult (pe CD) volumul lui Miki şi îl recomand tuturor celor amatori de poezie.