Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Suntem în plină perioadă de campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, iar oraşele sunt acum împânzite de afişe colorate în galben, oranj, roşu, albastru şi verde.

Ce observ eu este că oamenii, indiferent de cât au investit în ele, nu au stat prea mult să se gândească la nişte slogane convingătoare. Anul acesta, avem o mare mare lipsă de originalitate. Dacă stai să analizezi, cele mai reuşite afişe sunt ale lui Băsescu, cu a lui De ce le e frică nu scapă, mizând pe duma asta cu reducerea numărului de parlamentari (o ţeapă) şi pe figura lui inconfundabilă.

Aşadar, PD-L ne vrăjeşte cu La bine şi la greu, iar ţărăniştii Te reprezintă! – automat îţi vine să-l votezi pe ăla. În scări de bloc avem România poate să înflorească. Gândeşte! Crin. care ar fi o chestie, dacă am fi un neam de florari. Cu Mircea Geoană Învingem împreună, dar mie cea mai seacă şi mai prost gândită mi se pare că e lozinca maghiarului Hunor, care Spune lucrurilor pe nume.

Îmi pare rău că nu am găsit nicăieri un afiş de-al lui Becali sau de-al rromului Ninel, alea trebuiau să fie interesante. Ce mai e interesant e că Oprescu duce trupa Iris prin toată ţara să susţină concerte cu intrare liberă. Drăguţ gest, dar totuşi eu am să-l votez pe ăsta.

Capele în şcoli? Să ce?

Na şi cică astăzi am aflat, cu toţi colegii mei, că profesorul nostru de Ştiinţe Politice, Răzvan Cherecheş, a fost dat afară din universitate. Motivul nu este unul just, fiind la mijloc alte interese decât ceva logic şi corect. Oficial, s-a invocat cum că dânsul nu ar avea calificările necesare pentru a preda. E ironic că, până la urmă, omul care a predat cu plăcere politica tot din politică îşi pierde serviciul. Dar, vorba lui, viaţa e dură.

Acuma problema este că acesta a fost cel mai mişto profesor al nostru, toţi îl simpatizăm şi regretăm plini de frustrare decizia conducerii universităţii. Însă, şi aici începe duma, mi se pare total inutil un eventual protest pentru a încerca să-l readucem la pupitrul de dascăl. Nu de alta, dar cu oameni ca Andrei Marga, rectorul, nu te pui. Şi ştiu că nu suntem destul de mulţi şi suficient de hotărâţi să protestăm cum trebuie. Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva, nu avem lider, nu avem nimic. Totuşi, oamenii visează şi eu râd acum de zecile de mesaje pe care le postează pe grupul nostru de yahoo. Oamenii s-or luat cu întâlniri, vor presă, pancarte, grevă japoneză, petiţii, sloganuri, fluturaşi. Cineva chiar a făcut un blog unde se vor anunţa aşs-zisele planuri de manifest. Cu câteva minute în urmă, cineva s-a trezit că e nevoie de lider şi aprobări, în timp ce scriam asta. Acuma se extinde toată agitaţia şi pe grupurile celorlalte specializări.

Febra asta n-o să ţină mai mult de o zi, până se trezesc oamenii şi realizează că nu sunt capabili să se “pună cu sistemul”. Aşa că eu astăzi le spun: SĂ CE?!

Offtopically speaking, alaltăseară a fost meci la 200 de metri de mine, pe stadionul CFR. Clujul a făcut egal zero cu Timişoara, dar la mine se auzea aşa mişto pe geam, de parcă jucam fifa. Un backround noise de galerie şi noaptea cerul luminos ca la ora 7 dimineaţa. Străzile înconjurătoare erau împânzite cu jandarmi, iar eu ma gândeam că, dacă mergeai pe stadion în Oradea, puteai şi dormi acolo că nu te deranja nimeni şi nimic niciodată.

Buna Dragan,
Cardul tau inca NU a fost procesat.

11 zile au trecut de cand am facut cererea online şi uite: sunt studcardless. Nu înţeleg, nu ar trebui să fie mare lucru să îmi proceseze nişte date personale, indiferent de câte cereri ar fi. Totuşi, 11 zile? Din câte ştiu, după procesare ar trebui să primesc mail şi apoi să mă duc să ridic cardul cu certificat de naştere, carnet şi poză. Şi aşa. Nu ştiu altora cum le e şi cât au aşteptat pentru studcard, dar aş fi curios.

Oricum, am impresia că ăştia sunt cam aiurea cu sloganul lor. Adică eu sunt deştept că îmi fac cererea pentru studcard, ok, poate. Dar dacă trec 11 zile şi ei nu fac nimic cu ea, asta ce mai înseamnă. Adică, ei cum îs?

Ca să vezi şi să nu crezi, sunt stuck în Oradea. Aparent nu pot pleca încă fiindcă nu am cu ce. Cine e de vină? Ungurii!

Trebuia să iau acceleratul de ora 2 spre Cluj, să-mi reiau viaţa de student de unde am lăsat-o. Însă caută trenul unde nu-i! Astăzi a venit rândul ungurilor să facă grevă. Astfel, în ţărişoara vecină a noastră, trenurile nu au circulat în această dimineaţă. Ştiu doar că a fost grevă (şi oare încă e?). Iar trenul în care trebuia să fiu acum nu a trecut graniţa spre Oradea. Cum să mă duc dacă toate trenurile spre Cluj trebuie să vină de la unguri şi nu vin?

Ce feeling interesant am avut când am intrat în camera mea de acasă, după două săptămâni de absenţă în Cluj. Acuma sunt cozy la mine la biroul cu care sunt obişnuit.

Aseară am văzut Nightlosers din nou şi a fost super. Dacă aveţi ocazia să le prindeţi un show, nu o rataţi.

Speram să se îndrepte vremea odată cu sănătatea mea. Eu sunt aproape vindecat de răceală, vremea… şi ea parcă trage să fie. Aş spera să ţină, să fie cald.

A şi apropo, ce naiba au oamenii de se bucură aşa mult când ninge? Ce e aşa de grozav în asta? Oricum nu se va depune, ninge doar atât cât să fie (unu) foarte frig, (doi) foarte umed şi (trei) foarte noroios. Ce e aşa de minunat în asta? Urăsc când ninge. Să zicem că o excepţie ar fi crăciunul, dar în rest, I hate it.

În Gruia, nişte oameni au un câine care se asortează perfect cu gardul şi faţada casei lor. Sunt aproape de aceeaşi culoare. Nu m-aş fi gândit la aşa ceva.

În Lotus Oradea e mare noapte a reducerilor azi. Mă duc să-mi caut haine.

La un curs ne spunea că în secolul acesta suntem suprasaturaţi de nou (profesorul se referea la tehnologie), iar asta ne face să ne plictisim foarte rapid şi să vrem lucruri tot mai fresh şi mai interesante. Problema e, zic eu, până unde poate merge aceasta? Pentru că mă văd pe mine cât sunt de suprasaturat în domeniul muzicii şi al filmelor. Dar cred că asta se aplică în orice, lucru care face viaţa din ce în ce mai greu de savurat. Avem atâtea, toată tehnologia, dar pentru ce? Pentru ce, când uităm să ne bucurăm de lucrurile banale de zi cu zi fără de care am fi disperaţi. Dă-i unui african din sud apă curentă şi electricitate. Nici de noi înşine nu mai ştim să ne bucurăm cum ar trebui. De dragoste, de sex, de sentimentul muncii împlinite, de feelingul victoriei. Acum învăţăm atâtea lucruri nefolositoare încât e şi normal să nu găsim împlinire în faptul că am acumulat cunoştiinţe. Am văzut recent filmul How To Be A Serial Killer în care un ucigaş în serie spunea că o face ca să dea un mesaj societăţii: bucuraţi-vă că sunteţi vii, lumea e un lucru minunat şi fiecare zi de viaţă e ca un miracol. Păi văd aşa ceva, ştiu că are dreptate, dar mă gândesc: eu mă bucur de viaţă? Că nici nu găsesc motive să o fac. Nu, nu mai găsim motive de bucurie, când sunt atâtea şi atâtea. E trist.

Ca să vezi, s-a apucat să ningă în Cluj.

Am aflat după atâta timp că ce fac eu cu blogul se numeşte comunicare mediatică.

Unde e un grup de Yahoo între colegi de facultate, e şi prostie. Axiomă.

Supertare că a picat guvernul. Economia ţării chiar avea nevoie.

Toată lumea răceşte. Inclusiv eu. Dau vina pe cantitatea prea mică de bairam din această perioadă.

Oamenii încă folosesc low5™. Ce dezamăgire. Dacă tot vrei să fi mare maestru în agăţat, fă-o fără low5™.

Cică vântul scoate sunete ciudate.

Aveam în liceu (şi încă este) o secretară pe care o cheamă Dume.

Odată s-a întâmplat să mă aflu, ca în multe alte dăţi, în staţia de autobus din centrul civic Oradea şi să se petreacă o chestie care, sunt sigur, a dat lumii din jur (şi mie) de gândit. Asta chiar merită citit. Trecea un căţeluş strada. Unul maro şi destul de mic, era un pic prea drăguţ ca să pară vagabond. A atras atenţia câtorva, cel puţin mie. Nu foarte în viteză, o dubiţă albă îşi trecu atunci roata peste corpul firav al căţeluşului. L-a călcat pe spate practic, nu i-a atins capul sau coada. Era pe trecerea de pietoni. Un pas mai făcu căţelul şi căzu începând să scoată nişte sunete înduioşătoare. Priveam cum picioruşele i se mişcau convulsiv, iar sânge cald îi tâşnea din gură formând o mică baltă. Maşini treceau pe lângă şi peste el, neatingându-l, lăsându-l într-o prelungită agonie. Şi am să îndrăznesc să spun: o mică parte din mine ar fi vrut să mă duc să-l lovesc odată sau ceva, să-i curm suferinţa. Şi cred că la fel gândeau şi oamenii din jurul meu. Dar nu, toţi am stat şi ne-am uitat la mica fiinţă îndurerată, timp de peste 30 de secunde, până s-a oprit. Iar fiecare scheunat parcă rezona cumva în noi, însă nimeni nu făcea nimic decât să privească. Am simţit atunci că, într-o mică măsură, îmi urăsc semenii şi pe mine pentru această slăbiciune. Zicem că am evoluat ca specie, dar parcă ne-am sălbăticit. Nu suntem în stare să ne lăsăm duşi de sentiment, să luăm o decizie şi să schimbăm un lucru în bine, dacă asta implică a fi privit altfel de către restul comunităţii. Suntem laşi în a ne dezlănţui propria natură şi ne ascundem după măşti de indiferenţă faţă de orice. Să ce?

O infimă fiinţă a murit. Cui îi pasă? Asta-i viaţa.

Plouă în Cluj. Nu ştiu cum e vremea în Oradea, dar ştiu că ar trebui să fie astăzi apogeul toamnei orădene, că doar mâine e ziua oraşului. Sunt aşa sătul de târgurile astea care se organizează la orice ocazie în oraş. Mai ales că am fost la zilele comunelor Ţeţchea, Borod şi la Aleşd. În Oradea pare cu atât mai naşpa cu cât sunt invitate aceleaşi trupe care au tot mai fost să cânte în stradă. Tot Hi-q, tot Sistem şi tot Voltaj. Altceva nu ştiţi? Măcar aici în Cluj aş avea la ce merge: vineri seara au cântat Paraziţii, aseară Şuie şi Bere Gratis, iar în seara asta, la sala sporturilor, ar trebui să concerteze moldovenii de la Zdob şi Zdub. Toate în cadrul unui festival organizat de OSUT (organizaţia studenţilor universităţii tehnice).

Cred că s-a oprit ploaia. În Oradea plouă şi e frig, aflu. Mă tot gândeam recent, mai ales când eram în Janis Stuf, că aici cluburile cu cele din Oradea nu se pot compara. Şi-mi dau seama de ce nu îmi făcea mare plăcere să ies seara în ele. Eram sătul de aceleaşi locuri, de rutină, şi mai ales de faptul că în Oradea… e chiar plictisitor. Nu există locuri unde poţi dansa pe o muzică bună şi fără să fi deranjat, nu există atmosferă, decăt foarte puţină în acele localuri. Sunt în schimb manele şi ţărani. Aici treaba stă cu totul altfel. A, ca şi apropo, joi are loc în Obsession (cred) o petrecere de parodie la adresa cocalarilor. Adică dacă eşti costumat ca şi un megacocalar, ai intrarea gratis. Mă bucur că am venit la facultate în Cluj.

Un deal. Străzi şerpuind, una e dreaptă. Aproape. Case vechi, dar mari. Casele bogaţilor de cu multe decenii în urmă. Înalte, impunătoare, cu grădini largi şi geamuri de lemn cu vopseaua pe jumătate dusă, toate în pantă. Că e deal. De la mansardele lor se vede Clujul. Suntem în Gruia.

Case cu camere mari, înalte, multe nerenovate, arătând noaptea sinistru, ca şi cum ar fi părăsite sau, mai rău, bântuite. Altele renovate, devenite pensiuni. Altele de-a dreptul pustii cu un semn mare de închiriat. Dar cine să la închirieze şi pentru ce? Iar sus, la intersecţia de şapte străzi, acolo tot ajung eu. Acolo e alimentara, acolo e hotel Seven, la fel cum şi acasă, în Oradea, locuiam lângă hotel Silver. Seven, silver, uneori şi confund aceste nume, ca şi cum ar fi acelaşi. Oricum, ăla din Oradea era mai frumos.

Hehe, înainte să ajung acasă m-am întâlnit pe stradă cu Cătălin Ştefănescu. Ce om mişto.

Mişto se prezintă şi profesorul meu de ştiinţe politice. Exigent, dar foarte cu picioarele pe pământ şi studiat. De altfel, am impresia că aşa sunt toţi profesorii de la comunicare: e o plăcere să stai de vorbă cu ei. Nicidecum ca la liceu. Practic, aici e o mâncare de peşte diferită de cealaltă ca de la cer la pământ.

Acuma nu vă supăraţi că blogul a ajuns un fel de jurnal de facultate. Pentru mine sunt numai lucruri noi şi de aia scriu.

Şi ziua de azi a fost cam scurtă din punctul acesta de vedere. Am stat la facultate cam 3 ore în total. Mi-am mai dat seama că or să fie trei ani plini până la refuz care or să treacă foarte repede. M-am înşelat când am zis că voi avea timp de pierdut. Acuma am, dar asta se va schimba foarte curând.

Mi-am avut prima zi ca student, oficial mutat aici. Am ajuns spre 1 cu trenul şi am început despachetarea. Apoi pe la 4 am mers la o terasă.

Să vă spun despre terasă, cea pe numele ei Maimuţa plăngăcioasă, un loc drăguţ ca aspect dar megaromânesc ca servire. Preţurile de la ok în sus şi, pentru că nu prânzisem, mi-am comandat nişte mici cu cartofi prajiţi. Puţini fură ei, problema era cu pâinea care era pe alocuri udă. Trecând peste, am ajuns, prin nişte circumstanţe dubioase, la un seminar de psihodiagnostic cică. Fu interesant cam puţin pentru că mă simţeam într-un anume fel ca la liceu. Ceea ce preda seminarista era destul de banal, despre încrederea în sine, interviu şi observaţie (toate în psihologie, evident). Între timp au început să mă ia nişte dureri ciudate, de la mici clar. Noroc că n-a fost nimic serios.

Scăpat de acolo, am mers direct la un alt seminar, de data asta în cadrul propriei facultăţi, doar că s-a ţinut la cea de drept. Engleză pe numele lui, predată de o tipă maghiară care nu părea să ştie nici ea prea multe legate treburile administrative. A spus: “Eu vă voi preda engleză. Sper.” Treaba a fost extrem de scurtă, am stat acolo doar de la 6 până la 6 şi 12. Ne-a spus că ne dă un test ca să diferenţieze începătorii de avansaţi şi a împărţit foi cu nişte itemi de multiple choice extrem de simpli. Plasat strategic chiar în prima bancă, am predat primul testul completat şi am plecat. Nu ştiu ce s-au gândit ceilalţi din sală văzând asta, că unii nici nu cred că începuseră.

Şi asta a fost prima mea experienţă de student (besides deschiderea). Foarte seacă, dar nu-i stres. Îmi place până acum.