Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Un deal. Străzi şerpuind, una e dreaptă. Aproape. Case vechi, dar mari. Casele bogaţilor de cu multe decenii în urmă. Înalte, impunătoare, cu grădini largi şi geamuri de lemn cu vopseaua pe jumătate dusă, toate în pantă. Că e deal. De la mansardele lor se vede Clujul. Suntem în Gruia.

Case cu camere mari, înalte, multe nerenovate, arătând noaptea sinistru, ca şi cum ar fi părăsite sau, mai rău, bântuite. Altele renovate, devenite pensiuni. Altele de-a dreptul pustii cu un semn mare de închiriat. Dar cine să la închirieze şi pentru ce? Iar sus, la intersecţia de şapte străzi, acolo tot ajung eu. Acolo e alimentara, acolo e hotel Seven, la fel cum şi acasă, în Oradea, locuiam lângă hotel Silver. Seven, silver, uneori şi confund aceste nume, ca şi cum ar fi acelaşi. Oricum, ăla din Oradea era mai frumos.

Hehe, înainte să ajung acasă m-am întâlnit pe stradă cu Cătălin Ştefănescu. Ce om mişto.

Mişto se prezintă şi profesorul meu de ştiinţe politice. Exigent, dar foarte cu picioarele pe pământ şi studiat. De altfel, am impresia că aşa sunt toţi profesorii de la comunicare: e o plăcere să stai de vorbă cu ei. Nicidecum ca la liceu. Practic, aici e o mâncare de peşte diferită de cealaltă ca de la cer la pământ.

Acuma nu vă supăraţi că blogul a ajuns un fel de jurnal de facultate. Pentru mine sunt numai lucruri noi şi de aia scriu.

Şi ziua de azi a fost cam scurtă din punctul acesta de vedere. Am stat la facultate cam 3 ore în total. Mi-am mai dat seama că or să fie trei ani plini până la refuz care or să treacă foarte repede. M-am înşelat când am zis că voi avea timp de pierdut. Acuma am, dar asta se va schimba foarte curând.

Mi-am avut prima zi ca student, oficial mutat aici. Am ajuns spre 1 cu trenul şi am început despachetarea. Apoi pe la 4 am mers la o terasă.

Să vă spun despre terasă, cea pe numele ei Maimuţa plăngăcioasă, un loc drăguţ ca aspect dar megaromânesc ca servire. Preţurile de la ok în sus şi, pentru că nu prânzisem, mi-am comandat nişte mici cu cartofi prajiţi. Puţini fură ei, problema era cu pâinea care era pe alocuri udă. Trecând peste, am ajuns, prin nişte circumstanţe dubioase, la un seminar de psihodiagnostic cică. Fu interesant cam puţin pentru că mă simţeam într-un anume fel ca la liceu. Ceea ce preda seminarista era destul de banal, despre încrederea în sine, interviu şi observaţie (toate în psihologie, evident). Între timp au început să mă ia nişte dureri ciudate, de la mici clar. Noroc că n-a fost nimic serios.

Scăpat de acolo, am mers direct la un alt seminar, de data asta în cadrul propriei facultăţi, doar că s-a ţinut la cea de drept. Engleză pe numele lui, predată de o tipă maghiară care nu părea să ştie nici ea prea multe legate treburile administrative. A spus: “Eu vă voi preda engleză. Sper.” Treaba a fost extrem de scurtă, am stat acolo doar de la 6 până la 6 şi 12. Ne-a spus că ne dă un test ca să diferenţieze începătorii de avansaţi şi a împărţit foi cu nişte itemi de multiple choice extrem de simpli. Plasat strategic chiar în prima bancă, am predat primul testul completat şi am plecat. Nu ştiu ce s-au gândit ceilalţi din sală văzând asta, că unii nici nu cred că începuseră.

Şi asta a fost prima mea experienţă de student (besides deschiderea). Foarte seacă, dar nu-i stres. Îmi place până acum.

Am reuşit!! Luna trecută am scris 30 de postări, câte una în fiecare zi! Mission accomplished. Chiar dacă multe dintre ele au fost doar despre poezie şi lansările de carte şi au fost şi rebuturi (vezi ţânţarul), consider că a fost un experiment reuşit care m-a ajutat să fiu mai commited blogului. Şi cred că şi cititorii consideră ca e ok aşa. E?

Poate acum nu voi mai scrie chiar odată pe zi, dar totuşi o voi face destul de des pentru că am tot felul de dume. De exemplu, nu v-aţi întrebat niciodată de ce pixurilor noastre de zi cu zi li se spune ballpoint pen? Eu da, şi am aflat dă pă net că la ele, chestia cu care scriem e o mică sferă de metal care se învârte după cum mutăm pixul pe hârtie lăsând o urmă de cerneală de mărime constantă care se usucă imediat. Call me stupid, dar eu chiar nu ştiam acest mic detaliu. Sau cel puţin nu m-am obosit niciodată să mă întreb.

Am realizat azi că mâncasem deja din toate felurile pe care le aveam în frigider şi mi-era foame. Nu era nimic să-mi mai stârnească papilele nerăbdătoare. Aşa că am comandat ceva de la pizzeria Giganti. Au preţuri bune şi dau şi un cola mic la orice comandă. Pizza a ajuns în 38 de minute şi a fost foarte bună, so… recomand.

Aşa şi în loc de încheiere, vreau să le urez la mulţi ani pe ziua de ieri pr’etenilor Dumbi, Demian, Buta şi Sese. Că toţi s-au trezit în aceeaşi zi să se nască.

Au fost foarte mişto, în special datorită invitatului Claudiu Komartin care a vorbit pentru noi la liceele Gojdu şi Eminescu. Am mai râs cu elevii, am mai citit nişte poeme, semnat nişte cărţi şi a fost, per total, plăcut şi distractiv. După aceea am dat un interviu ziarului Noul Bihoreanul care va putea fi citit în ediţia de luni.

De asemenea, mai am un anunţ de făcut: mâine dimineaţă am fost chemat, alături de colegii mei poeţi, la TVS, postul nostru orădean de ştiri şi divertisment. Aşadar la ora 10 deschideţi televizoarele pentru a ne vedea live (cred).