Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Andreea Marin Bănică îşi lansează, azi la 3, noua ei carte la mine în facultate. Cartea cu titlul “Preţuieşte viaţa” nici măcar nu e scrisă de ea în proporţie de 100%, doar coordonată. Sunt articole pentru femei pe care le-a scris ea şi alţii.

Îmi amintesc de anul trecut, când “zâna”, după cum îi spun colegii mei de la jurnalism, şi-a lansat primul volum, ajuns bestseller, la târgul de carte Gaudeamus. O masă mare de oameni care nu aveau nici o treabă cu adevărata cultură s-au adunat numai ca s-o vadă pe Andreea.

Uitaţi-vă la copertă. Uitaţi-vă şi spuneţi că nu pare de parcă ar fi o copertă de revistă pentru femei. Una proastă. Ea apare pe copertă, dar numele ei nu. Probabil pentru că nu este, de facto, autoarea. Stă dânsa pe o scară într-o poziţie care sugerează, să spunem cuminţi, faptul că ea preţuieşte viaţa. Dacă stai aşa zâmbind cu o eşarfă minunat asortată, to say nothing of the hair, e clar că tu preţuieşti viaţa.

Mă rog, pe scurt e o carte cu sfaturi pentru femei care nu îmi spune mie mai nimic, decât că are DVD în care Andreea Marin Bănică poate fi admirată pe munte şi că banii de pe ea vor merge la mame bolnave de cancer. Faceţi-o bestseller. Iar dacă nu vreţi, măcar un banc:

Şti cum s-ar numi oraşul Băicoi dacă Ion Iliescu ar deveni primarul său?

Pun clipul ăsta al trupei Tuborg Viţa de vie pentru că am melodia în cap de joi, de când le-a apărut albumul.

Am fost ieri să recit alături de cei din clubul de poezie Sala 07 în Cafeneux Oradea. A ieşit foarte bine, din câte cred, chiar dacă am fost puţini. Îmi place că tot mai multă lume decide să acorde o şansă poeziei şi sper ca aceasta să fie luată tot mai în serios. Îmi place să cred că într-o zi vor fi şi alte cafenele unde se va recita, va fi mai multă lume, mai disciplinată, la fel cum se întâmplă în Bucureşti sau, la o adică, în Cluj.

Mi-am pierdut vreo 5 minute din viaţă pe testul ăsta. Iată-mi rezultatele:

Astăzi de la 19:30 voi fi şi eu prezent la Cafeneux în Oradea să recit una alta.

Am terminat un training de două zile legat de public speaking. Coordonat de Radu Seuche, s-a numit “Tehnici şi abilităţi de prezentare” şi am învăţat practic, de la cap la coadă, cum se face o prezentare în faţa unui auditoriu. O grămadă de metode şi trucuri pentru a mă descurca într-o prezentare de proiect, să zicem, sau pentru atunci cand susţin o lucrare şi o prezint unei comisii. Trebuie să spun că a fost o experienţă foarte utilă şi mi-a plăcut că am făcut multă practică şi am învăţat prin exerciţiu în egală măsură cu lucrul teoretic. De asemenea, am cunoscut câţiva oameni interesanţi, tineri şi ambiţioşi.

În fine, scriu asta pentru a-l felicita pe Radu, pe colegii participanţi şi mai ales de a încuraja astfel de activităţi. Mi se pare extrem de rentabil să înveţi în două zile aşa de mult şi aşa de uşor şi sper să am şi pe viitor ocazia să mai particip la astfel de cursuri deschise.

A scris şi Alina şi Ciprian.

Unii oameni, printre care şi un profesor de-al meu, sunt de părere că un text implică în mod obligatoriu destinatarul acelui text, fie el o lucrare ştiinţifică, literară sau de altă natură. Sunt şi eu de acord că nimeni nu scrie un text în alt scop decât cel de a fi citit de către cineva. Că scrisul e făcut cu intenţia deliberată de a concepe un text care să fie apoi citit. Cu toate astea, cred că e greşit să afirmăm că nu există conceptul de scris din propria plăcere. Pentru că aşa mi s-a spus, că nu există.

Eu unul sunt de părere că există texte pe care le scriem cu toţii la un moment dat strict pentru propria plăcere. Asta însă nu contravine cu afirmaţia cum că textul neapărat vizează un receptor. Tocmai pentru că acel receptor este însuşi autorul textului. Cu toţii cunoaştem satisfacţia pe care o simţim în momentul terminării unui text la care am muncit. Cu toţii ştim cum e când recitim ceva ce am scris cu câtva timp în urmă şi ne simţim satisfăcuţi de reuşita noastră. Este vorba aici de mândria generată de admirarea propriei opere, în discuţia noastră, un text. Nu este neapărat să fim scriitori pentru a cunoaşte aceste sentimente.

Ca un desen sau o pictură pe care nu o arătăm la nimeni, ci o admirăm uneori în secret, aşa poate fi şi un text şi, în concluzie, se poate spune că scriem din plăcere. Nu plăcere a scrisului propriu zis ca şi proces (tastare, în acest caz), ci plăcere ca rezultatul reuşitei unui exerciţiu. Am reuşit să scriu aceste rânduri şi mă simt bine. Nu pentru că le va citi cineva şi va avea o părere despre el, ci pentru că le citesc eu şi îmi plac.

Pentru cine nu ştie, conceptul de lecturi urbane se referă la câţiva tineri pe care îi vedeţi în metroul din Bucureşti sau, mai nou, în autobus în Cluj citind. Ei susţin ideea că timpul petrectut în mijloacele de transport în comun poate mai bine să fie umplut cu lectura unei cărţi decât, să zicem, privitul pe geam.

Astfel, vineri, 5 martie, a avut loc prima ediţie de Lecturi Urbane în Cluj. Circa 30 de tineri au călătorit timp de două ore pe linia 24B citind şi împărţind semne de carte. Printre ei, voluntar am fost şi eu. Ideea a prins bine printre călători şi mulţi au apreciat gestul. Presa a fost şi ea prezentă cu noi şi a ieşit foarte bine, în ciuda ninsorii.

Ce am de comentat în urma experienţei este că, deşi călătorii sunt intrigaţi şi foarte curioşi văzând o grămadă de tineri cu cartea în mână pe autobus, foarte puţini au îndrăznit să întrebe despre ce este vorba. De asemenea, linia 24B, deşi străbăte oraşul de la un mall la altul, nu este poate cea mai bună alegere, întrucât călătorii care urcă parcurg distanţe mari. Şi deci, cei care au stat pe scaun lângă mine, de exemplu, au fost aceeaşi pe o perioadă lungă. Dacă eram pe un troleu în care oamenii tot urcau şi coborau în intervale mai dese, poate mai mulţi ar fi luat la cunoştiinţă conceptul campaniei susţinute.

Eu unul sunt totuşi mulţumit, şi vreau să-i felicit pe organizatori. Sper să mă revăd cu ei curând şi la a doua ediţie. Şi, era să uit, site-ul campaniei e aici.

La mine pe scară (în Cluj) tot apar pliante de la RDS, cu megaofertele şi serviciile lor minunate. Aşa că am zis din nou să mă duc să văd care-i treaba la sediul lor. Dialog cu femeia:

- Bună ziua, vreau să-mi fac contract de internet cu dvs.
- Ok, numai că va trebui să îmi spuneţi adresa.
- E totuşi o problemă. Eu am deja contract cu UPC. Mă gândesc oricum să renunţ la el. Dar vreau să ştiu dacă se poate să îmi fac contract cu dvs chiar dacă am deja cu altă firmă.
- Ăă, da din partea noastră dacă vreţi să plătiţi la ambele nu-i nici o problemă. Spuneţi-mi adresa să văd dacă avem infrastructura făcută.
(bla bla, îi zic adresa, verifică pe calculator)
- Va mai trebui să aşteptaţi 3-4 săptămâni.
- Dar asta mi-aţi zis şi anul trecut înainte de Crăciun.
- Şi vă zic şi acuma, mai trebuie să aşteptaţi 3-4 săptămâni.
- Am înţeles.

În concluzie, nu prea te poţi baza pe ăştia de nici o culoare. Am înţeles chiar foarte bine. Un prieten mi-a relatat un alt dialog purtat cu poate aceeaşi tipă, de astă dată al unuia căruia nu-i mai mergea netu de o zi şi a fost să întrebe de ce (deci fur duma acuma).

(bla bla)
- Şi de ce nu aţi sunat la asistenţă tehnică? Eu de aici nu pot să vă ajut cu nimic.
- Păi am venit aici că nu aveam numărul de la asistenţă tehnică.
- Trebuia să-l căutaţi pe internet, era mai uşor.
- Doamnă, mie nu mi-a mers deloc internetul deci nu am avut cum să-l caut.
(bla bla, îi dă numărul pe o hârtie)
- Dacă tot sunt aici, spuneţi-mi, vă rog, cât mai am de plătit facturile, că nu îmi vin în poştă şi nu ştiu.
- Verific imediat. (…) Îmi pare rău, dar nu pot verifica, se pare că nu merge internetul.
(îi înmânează înapoi hârtia, glumeţ)
- Uitaţi numărul, sunaţi la asistenţă tehnică.
(se uită la el)
- Vă bateţi joc de mine acuma?
- Nu. Adică dvs v-aţi bătut joc de mine când mi-aţi dat hârtia?