Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Aseară am fost la primul meu concert adevărat de post-rock. Mă rog, îi mai văzusem în deschidere odată pe ăia din Timişoara care se dau ca fiind prima trupă românească de acest gen şi fu fain. Dar acum zic adevărat pentru că am avut de a face cu o formaţie relativ cunoscută şi apreciată, de origine americană, aflată în turneu prin Europa. Post-rock totuşi mai degrabă pe jumătate, pentru că Arms and Sleepers cântă un ambiental/electronica/trip-hop, dar prin melodiile lor îmbinate cu proiecţiile video au făcut în Remember Pub o atmosferă soundscape-ish foarte mişto. Deşi oficial trupa e formată din doi membri, pe scenă au interpretat patru. A fost interesant de văzut numărul mare de instrumente folosite, dintre care pe unele nici nu le cunosc. Pe lângă tobe, chitări electrice şi bass, am văzut trompetă, clape, xilofon, tamburină, alte chestii mici de percuţie etc. Îmi pare rău că nu mă pricep la sculele de pe partea electronică. Dar le puteţi vedea în poze aici.

Publicul a fost, în mare, receptiv. Desigur, lumea nu prea ştia la ce să se aştepte şi unii s-au plictisit după o vreme (ceea ce e de aşteptat pentru muzica de acest gen). Alţii s-au simţit foarte bine. Acum că am văzut Arms and Sleepers am înţeles într-un fel ce înseamnă un concert de shoegazing în sensul că m-a dus cu gândul la ceea ce jurnaliştii spuneau de turneul trupei My Bloody Valentine din 1991. Dar trebuie să auzi cu urechile tale ca să înţelegi. Nu mă plâng, că trupa de aseară n-a fost aşa de noisy. M-a făcut doar să mă gândesc mai bine dacă m-aş duce sau nu la concertele altora care sunt uşor de ascultat acasă, dar live e altă poveste.

E destul de greu să judeci un asemenea concert, nefiind obişnuit să trebuiască să stai pe scaun şi să priveşti ecranul. Eu în general mă concentrez la cei de pe scenă, la comportamentul lor faţă de public şi la tehnica faţă de instrumente. Însă de data asta feelingul a fost dat mai mult de celelalte elemente. Şi dat a fost bine.

Cică am apărut în patru antologii de poezie. Singura demnă de menţionat şi legat de care mă simt foarte fericit este Iubirea e pe 14 februarie. În rest…

În rest am participat la nişte concursuri în urma cărora m-am ales cu 2-3 poezii publicate într-o antologie pe care oricum a trebuit s-o plătesc. Concursurile naţionale de poezie pentru publicul larg sunt nişte ţepe toate. Nu spun că nu m-au încurajat să scriu mai bine, să descopăr cum poate fi receptată poezia mea. Spun că, în fond, nu merită să participi.

Primul concurs la care am participat a fost organizat de editura Lumen din Iaşi. E o editură mică şi slabă care anual face un concurs pentru scriitori nedebutanţi. Premiul cel mare e publicarea gratuită a unui volum la respectiva editură. Însă contractul e o ţeapă uriaşă, practic ei doar profită de tine, nu-ţi dau aproape nici un drept şi nu câştigi mai nimic. Decât că ai scos o carte de care nu va auzi nimeni. Eu am luat menţiune la acest concurs în 2007 şi am apărut cu două poeme în antologia Identităţi, carte pe care a trebuit s-o cumpăr.

La acelaşi concurs am luat iar menţiune în 2008, dar de această dată premiul implica nu numai apariţia cu patru poeme în antologia Trepte (pe care a trebuit s-o cumpăr), dar şi oferta de a scoate volum finanţat parţial de către editură. Cât de parţial? 60%, spuneau ei. Însă dacă eu mai aveam de plătit peste 20 de milioane (adică restul de 40%), să înţeleg că editarea unui volumaş la o editură slabă costă chiar atât de mult? Hai să fim serioşi. Tot atunci am văzut şi ce bătaie de joc era contractul oferit.

Am mai participat şi la concursul pentru liceeni LicArt, un concurs unde lunar postai pe site câte o poezie care să fie votată de alţi utilizatori (foarte corect sistem) şi apoi să se califice mai departe până spre finală. Înainte de finală, cele câteva sute de poezii calificate erau jurizate de către o echipă de critici şi personalităţi. Dar, din nou, chiar credeţi că au stat toţi să citească fiecare poem, să-l înţeleagă şi să-l noteze? Sunt oameni ocupaţi, profesori universitari. Anul acesta a participat creţu şi a ajuns printre cei 20 de finalişti care au mers la Bucureşti.

Ultimul concurs la care m-am mai băgat, dintr-o naivitate poate, se numeşte Romeo şi Julieta la Mizil. M-a convins tot chestia cu antologia. Pe site-ul lor se promitea editarea unei antologii în care să apară toţi participanţii. Am trimis nişte poeme, am achitat taxa de 20 de lei şi, iar, juriul cu siguranţă a stat să analizeze corect pe toate dintre cele aproape 1000 de poezii înscrise. Nu e problema că nu am câştigat nimic, problema e că am primit antologia cu trei luni întârziere. Dar nici n-o pot numi aşa, că arată penibil. E ca o revistă, care la prima pagină te întâmpină cu grămada de sponsori ai concursului, toată încărcată şi aglomerată cu sute de texte cu font mic. Şi cea mai tare parte: nici nu are ISBN. Scrie pe spate doar un ISSN (care e pentru reviste). Deci ţeapă.

În concluzie, n-am să mai particip la concursuri de genul acesta pentru că ştiu că e o pierdere de timp şi nu mă aleg cu mare lucru. Astea care sunt organizate de şcoli, asociaţii, edituri mici sunt toate nişte ţepe şi un scriitor care se ia în serios nu ar trebui să fie interesat de ele.

Nu prea vorbesc pe blog despre muzică, deşi sunt un fanatic. Ascult ca un nebun şi în fiecare săptămână descopăr artişti noi. Consider că, ca să înţelegi o lucrare muzicală, ca pentru un film sau o carte, trebuie să asculţi întregul album cap-coadă. Numai aşa vei înţelege ce a vrut să zică artistul în acea perioadă şi care e toată chestia cu el.

Ascult genuri diverse, cuprinzând o paletă uriaşă, şi apreciez cât de mult muzica românească de calitate. M-am gândit că ar fi timpul să-mi relev din aceste preferinţe.

Astfel, am făcut o listă de CD-uri apărute în ultimii 10 ani care m-au influenţat şi mi-au plăcut foarte mult. Sunt complete, în sensul că nu există nici o melodie în plus sau în minus din punctul meu de vedere, şi le recomand. Atenţie însă, că lista de mai jos cuprinde titluri album/artist care se încadrează în genuri atât convenţionale de rock să zicem, cât şi genuri mai extreme şi greu de ascultat.
Read the rest of this entry �

Am fost prin Bucale şi, cică, am descoperit chestii noi, lucruri pe care nu le ştiam:

1. Publicul de rock s-a schimbat. Nu mai este acelaşi interes ca acum 2-3-4 ani legat de concerte. Sau poate mi s-a părut din cauza faptului ca AC/DC e mai mainstream? Nu ştiu.

2. Bucureştenii n-au ce face, se bagă în viaţa ta. Ăia care lucrează în spatele unei tejghele, mai ales. Te întreabă tot felul de chestii şi se bagă în vorbă cu tine, chiar dacă nu-i cunoşti şi nu ai chef de ei. Dacă mergi des într-un loc, te ţin minte şi vorbesc despre tine, chicotesc şi fac remarci. Dacă îţi aud conversaţiile, se bagă şi ei. Nu ca în Ardeal, unde poţi să mergi zilnic un an de zile la acelaşi magazin şi tot nu te va întreba de sănătate. Bine, nu vorbim acum despre pensionari.

3. În Bucureşti, nu prea ai ce vedea. Outdoor adică.

4. Burger King pwns toate celelalte lanţuri de fast-food. E mai bun, mai rentabil şi au şi ofertă de doi cheeseburgeri la 5 lei. Doi cheese – e mai rentabil decât orice fast-food de cartier. Că te saturi.

5. E naşpa să nu fi obişnuit cu mersul cu metroul. Te prinde curentul uşor şi poţi răci.

Bine au zis unii că anul acesta vom îndura. Şi se vede la TV cât de “greu” i-e preşedintelui să spună bătrânilor şi săracilor din România să-şi sacrifice din puţina pâine, de pe jilţul lui din Palatul Cotroceni.

Un UDMR-ist, la Realitatea TV, vorbeşte limba română mai corect decât Băsescu. Mă penal-izează să văd ce se întâmplă la o conferinţă de presă (cam neconstituţională ea) unde preşedintele ne ia cu “să aibe”, jurnaliştii se bâlbâie, îşi repetă întrebările, vorbesc pe lângă subiect, neînţelegând mesajul şi sunt neinformaţi. Una s-a facut de cacao încercând să pună o întrebare pe care nu ştia nici măcar cum s-o formuleze. Pe Realitatea pe site văd o petiţie numită “Să tăiem şi din banii parlamentarilor!”. Păi dacă va scrie în lege că se taie 25% din veniturile bugetarilor, atunci ce, asta nu include pe parlamentari? Şi Băsescu a zis că îi include; păi atunci, ce rost are o astfel de petiţie?

Dar, ce sa zic… La ce economie, aşa şi jurnalism în ţara asta. Dacă nici preşedintele nu e capabil să vorbească limba română corect, la ce să ne mai aşteptăm? Mi-ar place mie să pot spera că se va remedia cu ceva situaţia generală a ţării. Nava lui Băsescu se scufundă, iar el râde nonşalant de ziariste.

A da, şi mamele vor să protesteze împotriva reducerii indemnizaţiilor lor cu pamperşi folosiţi? Şi cu banderole negre de doliu? Da’ cine o murit?

Am un banc care explică, poate parţial, ce am văzut azi cu toţii la ştiri. Numai în România e posibil să vezi, peste tot, în marile oraşe, oameni care au fost minţiţi continuu de 20 de ani şi care tot nu s-au învăţat minte, ieşind în stradă şi arzând fotografiile omului pe care acum câteva luni ei înşişi l-au votat. Mă amuză teribil cum acum tot publicul ţintă al Farului din Constanţa se întoarce împotriva lui. Bă! L-aţi votat, acum suportaţi! Tot voi sunteţi cu gura mare: şi acum, şi atunci când l-aţi susţinut. Vă meritaţi soarta!

Mă uitam azi la TV şi mă gândeam amuzat cum ar fi dacă aş fi eu printre forţele alea de ordine. Hehehe.

Vreau să anunţ aşa, pentru arhivă, că am terminat tot lucrul pentru campania Mă spăl pe mâini şi acum aştept doar să văd ce punctaj iau pe el. Sunt foarte entuziasmat pentru excursia mea din acest sfârşit de weekend până la Bucureşti (se ştie) şi mai vreau să anunţ că, pe lângă cele două concerte mari la care o să mă duc, mai aştept cu entuziasm şi alte două evenimente tari. Primul este TIFF-ul, festival al cărui spot a apărut astăzi şi deci vă invit să-l vedeţi că e foarte tare. Celălalt eveniment este tot un festival, dar nu de film, ci de teatru. FITS-ul se desfăşoară, dubios, tot în aceeaşi perioadă ca şi TIFF-ul. În cadrul acestuia, am să iau şi eu parte la câteva spectacole şi am să relatez părerile de după, că doar de aia am acreditare (,mă!). Aşadar, se anunţă o perioadă încărcată de evenimente culturale (din păcate la Festivalul de Jazz din Sibiu nu am putut merge), lucru excelent pentru unul ca mine. Bani să fie.

A, da, şi bancul: statu’ ia tot.