Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Unii oameni, printre care şi un profesor de-al meu, sunt de părere că un text implică în mod obligatoriu destinatarul acelui text, fie el o lucrare ştiinţifică, literară sau de altă natură. Sunt şi eu de acord că nimeni nu scrie un text în alt scop decât cel de a fi citit de către cineva. Că scrisul e făcut cu intenţia deliberată de a concepe un text care să fie apoi citit. Cu toate astea, cred că e greşit să afirmăm că nu există conceptul de scris din propria plăcere. Pentru că aşa mi s-a spus, că nu există.

Eu unul sunt de părere că există texte pe care le scriem cu toţii la un moment dat strict pentru propria plăcere. Asta însă nu contravine cu afirmaţia cum că textul neapărat vizează un receptor. Tocmai pentru că acel receptor este însuşi autorul textului. Cu toţii cunoaştem satisfacţia pe care o simţim în momentul terminării unui text la care am muncit. Cu toţii ştim cum e când recitim ceva ce am scris cu câtva timp în urmă şi ne simţim satisfăcuţi de reuşita noastră. Este vorba aici de mândria generată de admirarea propriei opere, în discuţia noastră, un text. Nu este neapărat să fim scriitori pentru a cunoaşte aceste sentimente.

Ca un desen sau o pictură pe care nu o arătăm la nimeni, ci o admirăm uneori în secret, aşa poate fi şi un text şi, în concluzie, se poate spune că scriem din plăcere. Nu plăcere a scrisului propriu zis ca şi proces (tastare, în acest caz), ci plăcere ca rezultatul reuşitei unui exerciţiu. Am reuşit să scriu aceste rânduri şi mă simt bine. Nu pentru că le va citi cineva şi va avea o părere despre el, ci pentru că le citesc eu şi îmi plac.