Prima este The Contorsionist’s Handbook, roman de Craig Clevenger, foarte lăudat de tot felul de critici. Ediția mea are chiar pe copertă chestii de genul “I swear to God this is the best…”. Mda, nu e romanul secolului, dar e destul de bună și entertaining. Am văzut că în prezent se lucrează la o ecranizare, deci deduceți ce vreți din asta. Pe scurt, e vorba de un tip care își schimbă identitatea des pentru a scăpa de autorități și e expert în asta, dar expert cum o fi, nu poate scăpa la nesfărșit(?).

Alta este iar una pe care am citit-o cu plăcere, scrisă de Dan Lungu și intitulată foarte catchy Sunt o babă comunistă. Și asta trebuia să fie deja ecranizată de Stere Gulea, dar nu știu ce s-a întâmplat între timp. Mi-a plăcut în mod special pentru că explică și punctul de vedere al celor care regretă comunismul. Mereu ne legăm de ei (și pe bună dreptate), dar rar stăm să încercăm să-i înțelegem. E un roman simpatic cu un final mișto și se citește foarte rapid, așa că dacă aveți ocazia, puneți mâna pe el.

Sună simplu și cu toții știm asta, dar eu chiar am ajuns s-o simt. Nu doar prin faptul că mi-era dor, cât prin atmosfera distantă față de orice. Erai separat de oameni prin felul lor de-a fi, prin limbă, prin lipsa locurilor și ocaziilor de a socializa, prin prețuri mari, dar mai ales prin felul lor de a fi. E foarte greu de explicat pentru că nici eu nu îi înțeleg și e vorba despre lucruri mici pe care le observi. E intresant să iei contactul cu o societate cu un așa de diferit set de idei și comportamente și să înțelegi că oriunde mergi o să dai de oameni care sunt diferiți, doar că lor li se pare normal să fie așa. Normal de exemplu să fie atei, să nu danseze la petreceri, să nu aibă bani să iasă în oraș mai mult de odată sau de două ori pe săptămână, să-și ducă merinde la facultate, să nu aibă tradiție și să nu sărbătorească nici măcar ziua națională din frica de a nu fi “naționaliști”, să înțeleagă xenofob prin cuvântul naționalist, să nu se exprime, ascunși mereu sub o aparență de amabilitate, și așa mai departe.

Revenind la subiect, una peste alta, experiența în Suedia mi-a priit și mi-a plăcut foarte mult. Greu mi-ar fi să refuz ocazia de a mă întoarce acolo.

Asta e chestia – a început viitorul, că e douămiidoișpe. Și-mi doresc mie așa să am un an măcar la fel de bun ca precedentul. Am prins un mare chef de viață în ultimul timp.

Acuma, pe de o parte aștept cu oarecare entuziasm să mă întorc acasă la oameni, să halesc mâncare bună, să beau băutură ieftină și bună și să dau dume în românește cu oameni care le pricep și care mă pricep. Pe de altă parte, știu că o sa intru rapid într-o oarecare depresie văzând că țara tot așa de nasoală e, văzând cocalari, drumuri proaste și trafic, mizerie și condiții rele oriunde. Nu doar atât, dar aici media de temperatură e la vreo 4 grade cu plus. E Suedia, dom’le, și totuși e mai cald decât în România? Am adus haine groase și nu le port deloc? O să-mi fie dor de țara asta unde oamenii sunt amabili și știu engleză, unde e curat și nu se fumează, unde e plin de blonde cu ochi albaștrii, unde totul e modern și îți stă la dispoziție, unde ești ajutat indiferent de ceea ce vrei să faci. Unde, dacă e până acolo, mi-am deschis ochii și am văzut că se poate și altfel. Sigur că nu e perfect și că sunt multe probleme și aspecte care mă enervează, dar tot nu se compară.

Și dacă tot enumăr, să vă mai spun ce am mai aflat aici, random din câte îmi vin în cap:
- dubițele poștale au volanul pe dreapta ca să nu trebuiască să cobori din mașină când distribui plicuri și reclame;
- Hals înseamnă gât și de aici vine numele bomboanelor;
- am învățat să folosesc bețișoare chinezești;
- kebab pizza (deși inițial mi s-a părut aiurea să combini cele două) e foarte bună;
- metaliștii sunt foarte civilizați și, la concerte, trupele încep să cânte exact la ora din program;
- există salată de paste și e foarte bună;
- H&M e brand suedez;
- sunt bloggerițe (foarte girly și cu poze) care scriu de când scriu și eu și acum fac o grămadă de bani din reclame;
- aproape jumătate din parlamentul Suediei e format din femei.

Acestea sunt lucruri cam inutile, dar fac parte dintr-o imagine pe care mi-am format-o în ultimele luni aici. Mai am două săptămâni și apoi calc din nou pe pământ românesc. Noroios și rece, dar românesc.

De ce? Primul lucru, te obligă să-ți faci un blog și să scrii pe el. Îți arată cum îl poți folosi la modul profesional și cum te poate ajuta. Apoi, trebuie să-ți faci cont de twitter pe care să postezi. Te învață practic cum se folosește.

Unul din cele mai bune lucruri la curs e că avem invitați care ne vorbesc despre cum aplică lucrurile astea în afaceri. Miercuri, spre exemplu, a venit un tip dintr-o echipă care face relații cu clienții pentru banca SEB pe social media: facebook și twitter. Ne-a arătat screenshot-uri cu situații reale din trecut în care au avut eșecuri și succese cu asta și ne-a explicat ce au învățat din experiență.

Un alt curs a fost despre istoria tehnologiei în muzică. Despre cum au evoluat player-ele, cum au influențat muzica și cum putem gândi viitorul în funcție de această istorie.

Până acum, am avut de făcut un review la un documentar, de scris despre curs și de făcut o autobiografie tehnologică video. Din păcate, de maxim două minute. Puteți vedea pe blogul meu pentru curs aici. Urmează mai multe până la finele lunii, când va fi evaluarea finală.

Așadar, aștept ziua în care voi vedea și studenți în România care să învețe la facultate aceste lucruri cu adevărat utile în domeniul comunicării. Eu le-am învățat de unul singur în cei 5 ani de când am blog, 2 ani de când am twitter și un an de când sunt pe facebook. Acum e o plăcere să le aprofundez.

…și ține mine ce am spus.