Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult la universitatea unde învăț pentru acest scurt semestru este faptul că este așa de student-friendly. Faptul că avem un sindicat al studenților și că găsești de toate în campus e una, dar uite ce oferă site-ul universității:

Ca să traduc, Ladok e un sistem prin care te înscrii la cursuri, îți setezi examenele și altele. Iar Ping-Pong e un fel de forum unde te abonezi la cursuri. Odată abonat, poți primi și trimite mesaje profesorilor sau celorlalți colegi și poți accesa sau încărca fișiere (asta e cel mai important pentru că profii pun aici suporturile de curs sub formă de prezentări și documente). Ai și adresă de mail, poți verifica orarul care îți spune când și unde ai cursuri și așa mai departe. Pe toate acestea le accesezi cu un username și o parolă care sunt aceleași și când te loghezi pe calculatoarele facultății, și când vrei să folosești wireless-ul din campus, și când vrei să trimiți ceva la printat folosind xerox-urile din campus.

Am mai spus despre cum te plimbi prin clădiri cu un card pe la uși de parcă ai fi într-un FPS? Am să mă întorc în România tot răsfățat.

Aeroportul din Budapesta, sala de așteptare mai ales, e un loc atât de divers dpdv cultural că nu-ți vine să crezi. De la bătrâni la copii, de la familii fericite la adolescenți emo, de la negri asiatici la țiganul cu vioara, le are pe toate. Sigur, pentru unii e normal. Pentru mine tot ce povestesc acum e foarte nou.

Am tot amânat să scriu pe blog pentru că atâtea lucruri aveam de aflat și descoperit încât nu mai știam de unde să încep. Apoi au început problemele cu internetul aici unde stau. Și de zece zile abia reușesc să intru online. Dar să continui…

Avionul mi-a produs dureri nasoale de urechi la coborâre. După ce am aterizat, urechea dreaptă îmi suna ca un radio stricat. Dar în rest a fost ok. Înghesuit, dar ok. Și am ajuns apoi în cea mai mișto gară pe care am văzut-o, gara centrală din Goteborg. Am stat acolo peste o oră și la un moment dat am observat că toată lumea care aștepta cu mine avea smartphone. O femeie care îmi amintea de profesoarele de engleză din liceu butona un iPhone, un tip chel cu cel mai ciudat set de păr facial ever era cu iPad-ul în brațe, altul avea HTC etc. Deci majoritatea oamenilor de aici sunt cu smartphone. Și converși.

Apoi am ajuns în Jonkoping, orașul în care am de studiat până la finele anului. Vremea de aici e foarte imprevizibilă. Deseori ziua începe cu ceață sau ploaie, apoi apare soarele, apoi e primăvară, apoi plouă, apoi iar e frumos etc. Poți avea parte de 4 anotimpuri în aceeași zi, dar îmi place că nu sufăr de cald niciodată.

Stau într-o casă cu încă peste 20 de studenți cu vârste de la 19 la 37 de ani. Majoritatea studiază la facultatea de business. La mine sunt destul de puțini internaționali, câteva zeci. Cunosc puțini, dar sunt ok, majoritatea din Germania. Tyskland.

Deocamdată fac două cursuri și o să încep alte trei în noiembrie. Profii nu mă încântă. Unul dintre ei e chiar idiot, atât de slab încât până și eu îl fac de rușine când vine vorba de materie. Dar el e unu din trei cu care am de a face. E greu să generalizezi. Universitatea, în schimb, e impresionantă. Au de toate și poți face cam orice: citi pe fotolii în bibliotecă, scoate la imprimantă orice prin WiFi, mânca la cantină, sta pe net în sala de calculatoare, intra în echipe de baschet, fotbal, cor, radio, volei, TV, merge la psiholog, la preot etc.

Câteodată mă uit pe geam și mă gândesc că wow sunt în Suedia de parcă încă nu am conștientizat ca lumea. Sunt tot felul de chestii interesante pe care le descopăr aici: mâncăruri noi, televiziune suedeză (dau TED Talks), muzică, reciclare și multe altele. O să revin cu alte informații în curând.

Read the rest of this entry �

Unii ar crede că tot sar dintr-un bairam în altul, că nu prea sunt des lucid. De fapt stau chill în Oradea și îmi văd de treabă. Am tot vrut să scriu și am tot amânat. Scuza mea e că suntem în vacanță. Asta înseamnă că de zilele următoare să încep să postez mai des, că pentru mine se termină vacanța. Și nu-mi pare rău că începe școala. Îmi pare rău că o să fiu așa departe de tot ce cunosc și de toți la care țin. Noroc cu camerele web.

Mai citesc uneori diverse informații despre Suedia și universitatea la care mă duc. Trebuie spus din nou că nu se compară ce e la noi cu ce e acolo. De exemplu, voi participa la un eveniment numit The Inspiration Day for all new students, la care voi afla tot felul de lucruri utile despre cum e pe acolo și cum să mă descurc. Scrie pe site până și faptul că va fi cam frig unde se va ține evenimentul, și deci să mă îmbrac gros. Unde scrie așa ceva pe site-urile universităților românești? De fapt, am întrebat la mine la facultate dacă există pliante în engleză pentru specializările pe această limbă și nici măcar atât nu au. Voiam să duc un pliant pentru International Day, un alt eveniment care va avea loc acolo.

Mă sperie un pic gândul că în următoarele luni voi vorbi în engleză aproape tot timpul. Sunt curios cum mă voi obișnui și ce consecințe vor fi după. Vremea plecării se apropie vertiginos.

Blogul meu rămâne în urmă cu evenimentele. Când voi citi peste 2-3 ani, trebuie sa fie tot scris aici.

Deci zilele astea sunt cel mai mult implicat în TIFF, unde sunt voluntar la TiffTV. Consider că e mult mai mișto decât la alte departamente. Despre cum e și ce fac am scris un articol pe blogul oficial pe care vă invit să-l citiți.

Am terminat munca la UBB Radio. Cei de acolo au fost foarte de treabă cu mine. Ei probabil că nu știu asta, dar am scris un articol în revista Go Free despre acest post de radio al facultății noastre. Mi-am înregistrat, ca amintire, ultimul jurnal de știri și mai este și acest reportaj care prezintă cam tot ce se petrece acolo. Am apărut așadar la TVR3 într-o dimineață.

Însă cea mai tare chestie care mi s-a întâmplat și despre care nu am scris până acum este faptul că am obținut titlul de student erasmus și mă voi duce la toamnă în Suedia. Dap, în Jönköping, un orășel situat destul de aproape de capitală, lângă un lac mare, un loc care, din câte am auzit, este foarte frumos și plăcut. Și care are în centru o universitate foarte mișto la care am să studiez și eu vreo patru luni.

Am început deja demersurile pentru toate actele necesare (credeți-mă, sunt multe), dar nu mă grăbesc să plec, pentru că până atunci trebuie să mă bucur de vacanță! Abia aștept să vină și cred că în următoarele două săptămâni, când am examenele, voi fi din ce în ce mai nerăbdător.

Dar să revenim la TIFF. De când a început, sunt zilnic pe la biroul unde își are sediul TiffTV și ziarul AperiTIFF. Suntem doar trei voluntari așa că e mult de lucru. Dar e și interesant. Astăzi, de exemplu, am fost la Tiff Lounge să-l ascult pe regizorul Cristi Puiu, despre care aud numai laude în ultimul timp. Când am plecat de acolo m-au oprit cei de la Vodafone și i-am ajutat și pe ei cu ceva.

Tot azi am fost la Shadow Shorts, scurtmetraje horror și fantasy. Unele au fost mai bune, altele mai puțin. Cert e că m-au speriat oleacă. La intrare l-am văzut pe Victor Rebengiuc, nu știu ce făcea pe acolo.

Am avut ocazia marți să îi văd pe creatorii notoriului serial animat Roboți și cam 2000 de oameni în fața lor strigând ca la concert “Apasă! Apasă!”. Am participat și la un interviu cu unul dintre membrii echipei (am ținut microfonul) și a fost destul de interesant ce avea de zis. Sper că va fi disponibil în curând tot interviul pe net.

În rest am mai văzut The Sound of Noise, un film simpatic, oarecum comedie. Balada triste de trompeta a fost în schimb cea mai mare nebunie de film. E vorba despre doi clovni care se bat pentru o balerină și eu destul de târziu am realizat că tot filmul e o alegorie referitoare la războiul civil din Spania.

Apropo de Cristi Puiu, am mers la Marfa și Banii, filmul care a fost lansat acum 10 ani și care a marcat, după cum spun mulți, începerea noii ere a cinema-ului românesc. Regizorul a fost prezent cu actorii principali, iar în public am mai văzut și pe câțiva dintre profesorii mei și pe Mircea Geoană. De fapt, la ieșirea de la film, a și trecut pe lângă mine (adică, la mai puțin de un metru de mine), moment care mi-a dat un feeling ciudat de emoție.

Pentru că acum câteva săptămâni scriam despre el și modul în care era portretizat în caricaturile din Academia Cațavencu (prostănac). Am scris un articol de cercetare pe tema acestor caricaturi pentru seminarul de Comunicare politică și se pare că a fost atât de bun încât va fi publicat într-o revistă.

Și cam astea sunt lucrurile pe care le-am făcut în ultimul timp. Sunt multe și e posibil să mai fi uitat ceva. Dacă nu le scriam aici poate mai uitam din ele și, cum spuneam la început, e bine să lași lucruri scrise ca să îți amintești peste ani cum erai și ce făceai.

Ciocolată cu piper. Spot făcut pentru facultate:

Ați vrea să existe o astfel de ciocolată?

La facultate, am câteodată de a face cu proiectoare care ba se încălzesc prea repede, ba au probleme cu anumite culori, ba redau o imagine cam neclară.

Cu siguranță că nici unul din aceste lucruri nu s-ar întâmpla la folosirea unui proiector BenQ W1100. Cu o imagine Full HD cu rezoluția de 1080p și un sistem optic optimizat pentru așa ceva, compus din 12 lentile, nu m-aș mai uita la filme pe laptop sau TV niciodată. Mai mult de un miliard de culori poate reda acest proiector datorită tehnologiei de procesare completă a culorilor pe 10 biți. Dar dacă e ceva și vrei să schimbi contrastul, luminozitatea și altele, are și management ajustabil al culorilor. Pentru sunet, este dotat cu un sistem audio SRS WOW HD cu difuzoare puternice, care îmbunătățește sunetul stereo și lărgește dimensiunea câmpului audio. De obicei, din experiența mea, ai o sală mare și plină (ceea ce înseamnă și zgomot de fundal) și doar niște boxe slabe de laptop. Ar fi un efort suplimentar să-ți mai aduci și boxe de acasă; încă o problemă rezolvată de acest proiector.

Este foarte ușor de folosit, având și sistem picture-in-picture și, datorită dispozitivului automat de corecţie geometrică ±40°, Auto reglaj keystone, imaginea proiectată se poate modifica foarte ușor. Se conectează foarte simplu la orice dispozitiv cu “quick auto input search”, lucru pe care l-am mai văzut la proiectoare și care mi se pare foarte important. Adică ai o sală plină de oameni care așteaptă să-ți vadă prezentarea și tu stai și nu știi ce să faci că proiectorul nu-ți detectează laptopul? Cu acesta nu. Ce mai este interesant la el e că nu are un filtru care să trebuiască schimbat sau întreținut, iar sistemul de răcire funcționează chiar și după ce s-a scos proiectorul din priză.

Așadar, deși rareori fac reclamă, trebuie să recunosc că acest BenQ este un proiector mai mult decât bun pentru prezentări cu imagini de înaltă calitate în orice condiții, foarte durabil și, personal, l-aș folosi mult pentru vizionări de filme. Sau un meci de fotbal cu prietenii ce fain s-ar vedea…

Azi am scris despre un site, despre un film și acuma scriu despre o carte. Și îmi dau seama că am niște introduceri ale naibii de proaste.

Dilăr pentru o zi, pe scurt: premisă interesantă – pe polițist îl mănâncă undeva să se bage în rahat cu cine nu trebuia (sau poate trebuia?), descrierea amănunțită a efectelor câtorva droguri (plus iarbă), filosofări de drogați spuse ca pe un blog, situație paradoxală – polițistul își redefinește conceptele de bine și rău, final neașteptat.

Romanul acesta e primul pe care îl citesc din cărțile lui Ruse. Asta pentru că Soni nu m-a atras absolut deloc. Este un roman ușor de citit și foarte citabil deoarece, după cum am zis, e plin de filosofii interesante, de teorii nebunești. Ar fi bun de film, pentru că are tot ce i-ar trebui: acțiune, sex, muzică bună, personaje simpatice (în frunte cu Nebunu), erou în evoluție/revelație, întrebări existențiale, final surprinzător și mai ales droguri.

Este o carte de băieți mai mult (poate Soni a fost de fete), are un public țintă tânăr (normal, e Ruse) și cred că literatura română avea nevoie de ea. Felicitări, Andrei Ruse! Ține-o tot așa sau mai bine chiar!

* – titlul articolului este și titlul cărții, dacă ar fi să ne luăm după coperta interioară. Aici e probabil o scăpare a Poliromului, care a venit cu ideea schimbării titlului inițial (MDMA16).