Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Qwerty, zice radioul,
a fost inventat după Cârcotaşi.
Să muriţi voi
că eu stau în faţa uneia şi-aş vrea
să spună ce simte.

Uşile mai noi se incuie în podea
şi cred că şi în tavan.
Când se descuie am să ştiu
că stau şi sper
să spună ce simte.

Nivea de buze cu căpşuni
nu se întinde uniform.
Nu se întinde ca mâinile lângă corp,
nu se întinde cum fac pupilele,
nu se absoarbe ca aerul în nări,
deşi nimic nu o opreşte
să spună ce simte
pe litere.

Televizorul îşi puşcă oasele.

Un fir de praf, două se aştern pe tastatură.
Nu le văd, le prizez în mirosul de popcorn,
plimbându-mă dintr-o cameră în alta,
leu într-o cuşcă, cu lumânarea-n mână.

Am un gol în stomac ca-n cuptorul cu microunde
şi mă împiedic într-un cablu prelungitor.

Mă ameţeşte maşina de spălat
cu mirosul.

N-am priză la nimeni pe întuneric.
Noroc că telefonul merge pe baterie,
ca la surf.

Cântau poezii pe catrene
în cor la ultimul vers
şi le săreau delfinii prin vene
le săreau visurile prin căciuli cu puf,
radiind, căciuli cu puf.

Din priza din tavan ţâşnea sclipici
şi nimeni nu bea bere blondă de crăciun.
Nimeni nu mai cântă aici,
ci doar la vecini.

S-a spart şi împrăştiat un ou în tigaie
şi-a intrat în vârtej la zeci de mii de grade
îmbibat în lichid fetal, vidat de aer,
se zvârcoleşte un paianjen lipsit de picioare.

E crăcănat în tablou sub presiunea ochilor
zvâcnind se dilată şi se sparge inodor,
e prizat şi-apoi scuipat, un proces istovitor,
e firul de fraf înotând în nămol.

Se topeşte devreme, la Polul Nord, bucata de unt,
se devorează de sine, adânc în pământ.
Neantul e doar al lui, izvorât din cuvânt
şi spune: Nu pot fi, dat fiind că sunt.

O secundă în neant (remix alb)
scris sâmbăta trecută la librărie

Oul din tigaie se împrăştie
şi fierbe pe carapace de soare,
spumegă în seva amniotică
ca scuipatul fără miros.
Ca firul de praf paianjenul
si-a pierdut picioarele
toate câte-au fost
şi deci se autodevorează îngheţat,
crăcănat, expus între rame.

E greu să ai tot timpul dreptate
şi să cari bolovani pe căldură.
Poate şi-a făcut şi el ordine
prin dulapul cu haine
fluierând.

Nu ştiu de ce
luna se uită cu scârbă la mine*
iar mă fascinează
Porcupine
şi bulele Pannon-Aqua
mi se înfig în gât.

îmi aminteşte de bunicul
cum plescăia în somn.

* ca în seara aia când ne înecam amândoi şi parfumai întreg malul cu tei şi eclipse parţiale

2. Un Domn între două vârste,
somnoros cu început de chelie
şi plictisit stătea pe un
jilţ de aramă cu o carte
din piele de nor
uitându-se în gol.
Un suflet cu mâinile înroşite
de coajbă acoperite,
cu lumină vie în ochi,
buimac şi dezamăgit oftă.
Se plimbă istovit printre
Roiuri de îngeri distraţi,
Înfasuraţi în pene de fildeş
Vrând sâ-şi oblojească
rănile stigmate
dar sângele ardea
transformând picături
în rubine sălbatice
ce se dizolvau undeva
înainte de nori.
Domnul se trezi,
îl dojeni
şi totul dispăru…

3. Lumea de beton
ce o lăsase în urmă
îl aştepta cu arterele ei
de ciment deschise,
cântând în claxoane
şi alarme.
Urletele lui îl urmăreau
fidele
în timp ce rubinele
pălmilor lui deveneau
penele dorinţelor lui,
aripile rugăciunilor lui.
Încercă să se agaţe
De un colţ de aer
Dar aerul doar şuiera,
Nu se lăsa prins.
Rubinele creşteau,
se încolăceau şi se întăreau,
îmbrăţişându-l în cafeniu,
dându-i aripi în loc de braţe
zbor în loc de cădere
refugiu în loc de coşciug
şi pluti…
tot mai rece.

Mestecă gumă cu ochi obosiţi şi ştie:
cu venin din călimară am tatuat-o pe hârtie
să doară, deşi am luat-o pas cu pas:
am dansat cu ea, am pus-o pe perete şi-am tras
cu creion din creier şi mină din minte,
cu degete de pianist am modelat-o-n cuvinte.
Dar ea simte o mică-mare plictiseală,
simte că mai nou îi las buza amară.
Mă uit pe coală şi mă mir cum
mă uit la ea – nu-i mare scofală.

Tot ce vreau e să dau cu poezia mea în a lor
nu-i neapărat să sune tare, doar să nu sune-a gol.
Nu mai pot acum.
Mă-ndrept spre pat, o văd cum
a expirat. Am stins şi lampa
căci consuma curent degeaba.
Şi uite-aşa ca şi la final slab de sezon
al unui serial de la televizor.
A ghicit şi are privirea de prost,
victime unul celuilalt am fost.

Sunt nevoit să plec de-aici, s-o iau de la început.
Ea tot mestecă gumă, pe mine ochii mă dor.

Alipesc la opera mea
picături scoase din haos.
Pierd printre rânduri sensurile
şi degetele-s în repaos.

Reiau ideea, pierd conturul,
degeaba mai pun lipici în adaos.
Se duce şi versul tras de un motoraş

din cerculeţ

lăsând fum în urmă

şi făcând „rrrrr”,

iar opera ajunge din haos în haos.

Că mama a trimis-o
La bunica să se ducă
Cu merinde-n mână, fructe şi apă
Că-i bolnavă sărăcuţa.

Dar ea nici nu apucă
Departe să se ducă
Că lupul păros cu dinţi ascuţiţi
Din cale o opreşte.
Read the rest of this entry �