Mă trezesc şi mă uit pe fereastră: băi, a nins peste limita decenţei. Dacă eram acum copil eram bucuros. Şi nu se mai opreşte.
Ziua de joi a fost una interesantă pentru mine. O spun doar acum pentru că de atunci n-am avut timp.
Am participat şi eu pentru prima dată la o întâlnire a Cenaclului de la Bibliotecă. Aş fi mers şi la precedentele, dar mereu s-a nimerit să apară ceva şi să nu pot. Joia asta a fost a lui Mitru Vlad, el a recitat ca invitat, deşi discuţiile nu s-au învârtit doar în jurul lui, ci şi în jurul întregului club de poezie, a cărui reprezentanţi ne-am prezentat pe scurt activitatea şi am recitat nişte poezii aşa, de sample. Reacţia a fost foarte pozitivă, Mitru şi ceilalţi am demonstrat că, în ciuda vârstei, facem poezie în adevăratul sens al cuvântului. Ne-am bucurat că am reuşit astfel să atragem atenţia asupra noastră şi a proiectului nostru (care urmează să iasă) tocmai oamenilor din Oradea cu care trebuie să ne punem pe hartă.
Seara am fost apoi la concertul Riff. A fost o plăcere să-i văd pentru prima dată (şi poate ultima) pe sibienii aceştia care cântă de mai bine de 37 de ani. Le mulţumesc pe această cale pentru invitaţie.
Cine se prinde de semnificaţia titlului primeşte un premiu. La final vă las cu una din poeziile lui Dumitru Vlad:
Dumnezeu e rece
2. Un Domn între două vârste,
somnoros cu început de chelie
şi plictisit stătea pe un
jilţ de aramă cu o carte
din piele de nor
uitându-se în gol.
Un suflet cu mâinile înroşite
de coajbă acoperite,
cu lumină vie în ochi,
buimac şi dezamăgit oftă.
Se plimbă istovit printre
Roiuri de îngeri distraţi,
Înfasuraţi în pene de fildeş
Vrând sâ-şi oblojească
rănile stigmate
dar sângele ardea
transformând picături
în rubine sălbatice
ce se dizolvau undeva
înainte de nori.
Domnul se trezi,
îl dojeni
şi totul dispăru…
3. Lumea de beton
ce o lăsase în urmă
îl aştepta cu arterele ei
de ciment deschise,
cântând în claxoane
şi alarme.
Urletele lui îl urmăreau
fidele
în timp ce rubinele
pălmilor lui deveneau
penele dorinţelor lui,
aripile rugăciunilor lui.
Încercă să se agaţe
De un colţ de aer
Dar aerul doar şuiera,
Nu se lăsa prins.
Rubinele creşteau,
se încolăceau şi se întăreau,
îmbrăţişându-l în cafeniu,
dându-i aripi în loc de braţe
zbor în loc de cădere
refugiu în loc de coşciug
şi pluti…
tot mai rece.
