Nu sunt nici în halu’ acela de narcisist cum sunt o grămadă de alţi bloggeri. Sau mai degrabă bloggeriţe, că am observat că duma asta cu “x lucruri despre mine” se transmite via fenomenul numit leapşa, despre care zicea, pe bună dreptate, un tip înţelept pe twitter (am uitat exact care) că “este un fel de palmă la fund virtuală pe care şi-o dau fetele”. Şi nu mi se pare deloc distractiv să stau să mă gândesc la o listă de lucruri care mă caracterizează. Şi chiar de aş face-o, care e scopul? Adică, să ce? Nu folosesc blogul ca să mă bag în seamă cu oameni care îmi împărtăşesc calităţile, defectele sau gusturile. Dacă chiar vrea cineva să afle despre mine, am arhiva la dispoziţie că, har domnului, scriu de ani de zile aici.

Da, ştiu că ar fi mai uşor de citit, mai amuzant, mai atractiv şi un bun mod de a agăţa cititori, spre deosebire de lungile postări pline de text. Nu-mi pasă.

Acum ne uităm la Avatar în 3D şi zicem că e cel mai fain film ever. Cum să fie ăla cel mai fain film ever? Eu nu cred că un om normal şi cu mintea deschisă ar putea să se uite la trilogia polonezului şi să mai zică apoi despre producţia lui Cameron ca e cel mai fain film ever. Dar de ce să vedem un film fără efecte speciale, fără acţiune de tip sărit din elicopter şi împuşcat pe nuştiucare, fără gadgeturi futuristice sau vrăji fantastice? De ce când putem vedea munţi plutitori şi oameni albaştri? E plictisitor să vezi oameni angajaţi în vieţi lipsite de fantastic, tragedie, comedie sau romantism.

Ei bine, eu nu sunt de acord. Nu astea fac un film bun.

La fel ca toţi aceşti frumoşi şi bucuroşi, şi eu îmi iubesc viaţa. Însă tocmai pentru că nu e ca a lor. Nu am un blog cu o temă aranjată până la fiecare detaliu fiindcă îmi place aşa. Îmi place să nu mă plimb prin parcuri şi să nu fac poze la copaci. Îmi place să nu am lucruri pe de-a gata. Îmi place să nu reuşesc întotdeauna, îmi place să nu fie tot ceea ce fac perfect. Uneori mă simt chiar invidios pe acei care nu au acces la tot luxul meu, în sensul că se confruntă cu lucruri mai dure. Eu am fost mereu printre cei mai buni în ce am fost implicat, dar rareori chiar cel mai bun. Şi asta îmi place. Şi îmi convine că nu mi-ar plăcea să am un animal de casă, şi îmi convine să stilul meu de viaţă nu e cel mai sănătos, îmi convine că nu sunt cel mai sportiv, îmi convine că nu sunt mereu de mânuţă cu prietenuţa, îmi convine că beau bere în loc de ceai şi cafea, îmi convine că nu ştiu desena pe caiete în timpul cursurilor, îmi convine că nu vorbesc pe stradă la telefon. Pentru că nu vreau să ţin la un animal, nu vreau să mă epilez sau să fac ceva sport (doamne fereşte dans), nu vreau toate celelalte de care am spus. Prefer să înjur, să râgâi sau poate chiar să stau cu spatele cocoşat. Şi să am manele pe telefon. Că aşa îmi place. Şi îmi place să cred că voi fi pregătit dacă voi da de greu. Prefer să dau de greu şi să trebuiască să mă descurc decât să nu simt gustul eşecului niciodată.

Paralela asta cu Cambridgeul luat cu B mi se pare excelentă.

Aşadar, bucureşteni, mergeţi la lansare!

De ce studenţi la litere şi (mai grav) scriitori cu cărţi publicate conjugă astfel verbul a da? S-au schimbat normele limbii române fără să aflu eu?

Sunt scârbit de faza asta cu flacăra violet. Am zis că n-o să scriu legat de ea, uite că totuşi o fac. Dacă faze tâmpe din presă, cum era moda cu 2012, mă stimulau să comentez, asta cu flacăra mă scârbeşte în aşa hal încât nu pot decât să-mi exprim tristeţea. Tristeţea că presa românească a ajuns în halu în care e. Şi nici nu ştiu până la urmă care-i faza cu flacăra violet (şi numele sună penibil), văd doar zeci şi zeci de articole în ziare şi bloguri. E normal ca presa să fie amorţită după campania electorală, când aveai ce scrie şi aveai cum sa faci rating la tv. Criza face situaţia de faţă şi mai naşpa, vezi câte ziare au dat faliment. Şi e normal să apară tot felul de ştiri de tip tabloid, dar bă! Nici chiar aşa.

Şi stai. Văd căutând pe google că discuţia asta a fost lansată de un politician. Asta e şi mai şi. Ca să vezi ce noi, opinia publică, avem de digerat din partea politicienilor. Nu e nimic nou aici. Ca un apropo, şi eu am avut de suportat acelaşi lucru când am schimbat azi un bec din tavan. Praf în ochi.

Asta văd acuma când am de învăţat ştiinţe politice. Ce faină e politica!
Auzi tu, ezoterism şi paranormal în politica românească. Bine că n-o fi Geoană ceva extraterestru!

Paginademedia.ro are o problemă cu numele oamenilor, şi una dubioasă. Dubioasă pentru că, în articolul despre cum emisiunea lui Bahmuţeanu a luat o megaamendă de la CNA, numele lui Răsvan Popescu (preşedintele CNA) apare corect, deşi ar fi uşor de greşit. Dar asta nu e tot, că v-am explicat de dubios, dar nu şi de problemă.

Problema e, după cum se vede mai sus în imaginea capturată de pe site, cu numele lui Mihai Mălaimare. Jurnalistul care a publicat ieri ştirea ba îl numeşte corect, ba îl face Mălai Mare. Mălaimare este un membru CNA, actor, regizor, fost comunist (apoi PSD-ist, apoi PNL-ist) pe care, oricum, îl cheamă ciudat. De ce însă am alege să ne batem joc aşa de el încât să-l botezăm Mălai Mare?

Acuma serios, cum ar fi să te cheme Mălai Mare? Să te strige prietenii Mălai. Să întrebe de tine: - Cum mai e Mălaiu? – Mare, frate. N-ar fi naşpa? Oare nu s-a întrebat asta jurnalistul respectiv înainte să îl batjocorească pe om?