h1

Mai vorbim

Vântul îi scurta obrajii roşii. Păşea grăbită, aşa cum păşesc oamenii singuri. Ţinea şi capul aplecat, ignorând trecătorii. Uitase să-şi ia fular.
Îl văzu de la distanţă. Stătea în paltonul lui aşteptând, uitându-se la ceasul din telefon şi mişcând din picior pentru a da frigului de lucru. Zâmbi şi se apropie. Ea nu putea să nu zâmbească la primul contact, era ceva involuntar. Un fel de emoţie pe care o cuprindea de fiecare dată. De data asta, era la fel şi-şi dadu seama că acest zâmbet al ei atrăgea după sine şi zâmbetul celuilalt, cel puţin din politeţe.
Intrară în ceainăria în care ea mai fusese de câteva ori, un loc micuţ dar cu pretenţii de lux şi cu muzica dată mult prea încet. Îl privi pe ascuns cum îşi dădea paltonul jos să-l pună pe scaun, jenat de spaţiul prea strâmt pentru aşa manevre.
Era politicos şi se străduia să fie atent, galant, totuşi cu o stângăcie. Nu era nicidecum tipul de bărbat burlac, fiecare gest al lui era improvizat. Prin urmare, ea stătea închisă în sine şi acţiona numai în funcţie de impulsurile lui. Era pasivă. Râdea sau zâmbea la glumele lui robotic şi încerca şi ea să reducă numărul clipelor jenante la un minim. Îl privea în ochi dar nesincer şi doar pe ascuns. Nu ştia ce să răspundă la comentariile lui pe baza meniului de ceaiuri şi se fâstâcea. Nu-i plăcea să fie provocată. Nu era tipul ăsta atât de inocent cât voia să pară.
Noroc că aparu şi chelneriţa, în sfârşit. El se chinui să pronunţe numelui unui sortiment de ceai despre care a spus anterior că a citit naiba-ştie-unde, iar ea ceru simplu o ciocolată caldă.
O enerva chit-chat-ul acesta nesfârşit care nu-i spunea mai nimic despre el. Nu ce o interesa, oricum. Dar nici nu avea cum să-l întrebe, să strice ordinea naturală a lucrurilor. Ordinea dictată de societatea asta dominată de falsitate. Spui ordine naturală dar de fapt parcă merge împotriva naturii noastre. În clipe ca acelea, gândi ea, ar fi preferat haosul. Cu ochii aţintiţi la buzele lui, îşi imagină cum ar fi ca el să sară peste masă brusc, s-o ia de gât şi să o sărute agresiv, cu pasiune, cu brutalitate, de faţă cu toată lumea din local. Aproape c-o excită gândul, până îşi dădu seama că aşa ceva e imposibil, ea nu ar putea permite aşa ceva şi ar fi total jenant. Ar vrea ea să aibă o asemenea fire libertină, impulsivă şi nebunatică. Să-şi permită măcar să aibă.
Îl privi iar parcă de la distanţă. Avea păr negru, ochi negri, pătrunzători, un nas puţin mai mare decât ar fi trebuit şi buze groase. Vocea lui era caldă şi adâncă, dar într-un fel îl cam dădea de gol că nu era în largul lui. Să fie el cel cu care o să-mi petrec viitoarele săptămâni, luni sau chiar ani? Să fiu eu aceea care să mă integrez în lumea lui? Ştia decât că avea nevoie de el, avea nevoie de seara asta şi de viitoarele pe care, speră ea, urma să le împartă cu figura asta. Voia să-i placă de el atât de mult încât nici nu se gândea dacă lui îi plăcea de ea.
Păşeau prin răcoare, atacaţi din toate părţile de lumini din vitrine. Continua cu el discuţia irelevantă, dar tot ce se putea gândi era cum urma să se termine această întâlnire. Era singurul lucru nesigur pentru ea în restul serii, singurul interesant. Privi la el încercând să prevadă ce se va întâmpla, dar el era de nepătruns. Nimic nu-l trăda. Ajunşi la finalul drumului, ea băgă involuntar mâinile în buzunar. Nu îndrăzni să-l privească în ochi.
– O iei încolo?
– Îhî.
– Ok, atunci… mai vorbim.
– Pa!
– Pa.

Get Adobe Flash player