Alex TG – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Pentru că în ultimul timp aici pe blog m-am legat mult de cultură (muzică, teatru, literatură), cred că ar fi cazul să mai schimb un pic direcţia şi sincer, zilele astea, cred că multă lume, inclusiv eu, are nevoie de ceva să o învselească. Aşa că vă ofer un minut de veselie:

Ion Davideanu
(15 ianuarie 1938 – 10 iunie 2010)

L-am cunoscut şi eu pe poetul orădean Ion Davideanu, un om cu caracter puternic care “trăia prin poezie şi pentru poezie”.

Chiar dacă nu mai e printre noi, va rămâne spiritual în inimile noastre prin ceea ce a scris, cele 11 volume ale sale.





Sorry pentru absenţă.

Epic. Acesta este cuvântul. Cel mai epic spectacol de teatru pe care l-am văzut şi, chiar dacă nu am văzut multe, cred cu tărie că foarte puţine altele ar avea şansa să se compare cu Faust, al Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu. La ieşirea din hală, încă simţi fiori.

În regia lui Silviu Purcărete, piesa adaptată după Goethe îl prezintă pe Faust, medicul şi profesorul disperat care nu mai găseşte nici un sens în a trăi. Acesta este ispitit să-şi vândă sufletul lui Mefisto, jucat în manieră excepţională de Ofelia Popii, în schimbul puterii magice a diavolului. Astfel, experienţa grotescă începe, iar Faust, împreună cu publicul spectacolului, sunt duşi în infern, în inima dezlănţuirilor satanice.

Exploziv şi tulburător, spectacolul impresionează prin grandoare: sunt implicaţi peste o sută de actori plus un câine, o formaţie care cântă live şi se foloseşte un număr mare de efecte scenice. Printre acestea, menţionez doar proiecţiile uriaşe, segmentele de scenă şi platformele mobile, distrugerea unui zid, suspendarea actorilor. Lumina (şi focul), decorul uimitor, costumele şi machiajul joacă şi ele un rol important. Toate acestea şi multe altele alcătuiesc o imagine înfiorătoare care taie respiraţia.

Este clar că eforturile pentru punerea în scenă a unui astfel de spectacol sunt la fel de mari ca şi efectul pe care îl are asupra publicului, şi de aceea îşi merită toate aplauzele şi laudele pe care le-au primit cei din faţa audienţei, dar şi cei din spate.

Nu scriu des dacă stai să calculezi. Chiar rar. Dar, uite: am 750 de postări pe blogul acesta. Yey!

Happy Blogday to me!

Ce mişto sună FITS. Anul acesta am prins şi eu trei zile în Sibiu pe durata festivalului de teatru, al treilea ca amploare şi importanţă din lume de acest gen. Dacă am ratat complet TIFF-ul, măcar am prins ceva din evenimentele de la FITS şi, sincer, a fost bestial.

Pentru că am avut acreditare de presă şi am intrat gratis la două dintre spectacolele cu public plătitor de bilet, trebuie să-mi fac acum datoria şi să răspândesc câte ceva din ceea ce am văzut.

Primul spectacol la care am fost a fost şi cel mai impresionant şi e un show la care aş merge oricând. Faust, în regia lui Silviu Purcărete, m-a dat pe spate şi mi-a extins viziunea asupra teatrului cum nu m-aş fi aşteptat. Apoi, sâmbătă, am trecut şi pe la centrul de presă, mi-am luat nişte poze şi am aflat despre ce s-a mai întâmplat în cadrul festivalului şi am ratat eu. De menţionat ar fi un spectacol care a avut loc pe două hoteluri înalte, cu peste 10 etaje, şi care s-a jucat, după cum spune şi numele, Vertical. Dar ar mai fi fost şi altele multe pe care aş fi vrut să le văd. Încercând să prind cât mai mult din aerul festivalului, am mers pe pietonală să văd şi show-urile artiştilor ambulanţi, cu costume care mai de care. Neimpresionat, m-am retras la o bere pe terasa din curtea teatrului, al cărei perete era umplut complet cu desenele lui Dan Perjovschi. Foarte interesant de văzut. De fapt, am băut un pahar de vin până la urmă, pregătindu-mă pentru spectacolul lui Andriy Zholdak, Turandot. Din nou am rămas impresionat, dar piesa a trezit în mine mai mult întrebări decât răspunsuri. A treia zi a rămas să mai văd Metamorfozele lui Purcărete, un alt spectacol care m-a impresionat mai ales prin eforturile actorilor. Însă detalii despre aceste trei piese la care am fost vă voi da în zilele următoare, cu poze cu tot.

După lunga repriză de artificii care a încheiat festivalul, am simţit că experienţa mea legată de el a fost una foarte plăcută, care mi-a încărcat simţul culturii. Vreau cu siguranţă să revin şi la anul, mai ales pentru că, nicicând şi nicăieri în ţară, nu cred că se găseşte atât de mult teatru de calitate excepţională la un loc. Păcat că e fix înainte de sesiune.

Aseară am fost la primul meu concert adevărat de post-rock. Mă rog, îi mai văzusem în deschidere odată pe ăia din Timişoara care se dau ca fiind prima trupă românească de acest gen şi fu fain. Dar acum zic adevărat pentru că am avut de a face cu o formaţie relativ cunoscută şi apreciată, de origine americană, aflată în turneu prin Europa. Post-rock totuşi mai degrabă pe jumătate, pentru că Arms and Sleepers cântă un ambiental/electronica/trip-hop, dar prin melodiile lor îmbinate cu proiecţiile video au făcut în Remember Pub o atmosferă soundscape-ish foarte mişto. Deşi oficial trupa e formată din doi membri, pe scenă au interpretat patru. A fost interesant de văzut numărul mare de instrumente folosite, dintre care pe unele nici nu le cunosc. Pe lângă tobe, chitări electrice şi bass, am văzut trompetă, clape, xilofon, tamburină, alte chestii mici de percuţie etc. Îmi pare rău că nu mă pricep la sculele de pe partea electronică. Dar le puteţi vedea în poze aici.

Publicul a fost, în mare, receptiv. Desigur, lumea nu prea ştia la ce să se aştepte şi unii s-au plictisit după o vreme (ceea ce e de aşteptat pentru muzica de acest gen). Alţii s-au simţit foarte bine. Acum că am văzut Arms and Sleepers am înţeles într-un fel ce înseamnă un concert de shoegazing în sensul că m-a dus cu gândul la ceea ce jurnaliştii spuneau de turneul trupei My Bloody Valentine din 1991. Dar trebuie să auzi cu urechile tale ca să înţelegi. Nu mă plâng, că trupa de aseară n-a fost aşa de noisy. M-a făcut doar să mă gândesc mai bine dacă m-aş duce sau nu la concertele altora care sunt uşor de ascultat acasă, dar live e altă poveste.

E destul de greu să judeci un asemenea concert, nefiind obişnuit să trebuiască să stai pe scaun şi să priveşti ecranul. Eu în general mă concentrez la cei de pe scenă, la comportamentul lor faţă de public şi la tehnica faţă de instrumente. Însă de data asta feelingul a fost dat mai mult de celelalte elemente. Şi dat a fost bine.

Cică am apărut în patru antologii de poezie. Singura demnă de menţionat şi legat de care mă simt foarte fericit este Iubirea e pe 14 februarie. În rest…

În rest am participat la nişte concursuri în urma cărora m-am ales cu 2-3 poezii publicate într-o antologie pe care oricum a trebuit s-o plătesc. Concursurile naţionale de poezie pentru publicul larg sunt nişte ţepe toate. Nu spun că nu m-au încurajat să scriu mai bine, să descopăr cum poate fi receptată poezia mea. Spun că, în fond, nu merită să participi.

Primul concurs la care am participat a fost organizat de editura Lumen din Iaşi. E o editură mică şi slabă care anual face un concurs pentru scriitori nedebutanţi. Premiul cel mare e publicarea gratuită a unui volum la respectiva editură. Însă contractul e o ţeapă uriaşă, practic ei doar profită de tine, nu-ţi dau aproape nici un drept şi nu câştigi mai nimic. Decât că ai scos o carte de care nu va auzi nimeni. Eu am luat menţiune la acest concurs în 2007 şi am apărut cu două poeme în antologia Identităţi, carte pe care a trebuit s-o cumpăr.

La acelaşi concurs am luat iar menţiune în 2008, dar de această dată premiul implica nu numai apariţia cu patru poeme în antologia Trepte (pe care a trebuit s-o cumpăr), dar şi oferta de a scoate volum finanţat parţial de către editură. Cât de parţial? 60%, spuneau ei. Însă dacă eu mai aveam de plătit peste 20 de milioane (adică restul de 40%), să înţeleg că editarea unui volumaş la o editură slabă costă chiar atât de mult? Hai să fim serioşi. Tot atunci am văzut şi ce bătaie de joc era contractul oferit.

Am mai participat şi la concursul pentru liceeni LicArt, un concurs unde lunar postai pe site câte o poezie care să fie votată de alţi utilizatori (foarte corect sistem) şi apoi să se califice mai departe până spre finală. Înainte de finală, cele câteva sute de poezii calificate erau jurizate de către o echipă de critici şi personalităţi. Dar, din nou, chiar credeţi că au stat toţi să citească fiecare poem, să-l înţeleagă şi să-l noteze? Sunt oameni ocupaţi, profesori universitari. Anul acesta a participat creţu şi a ajuns printre cei 20 de finalişti care au mers la Bucureşti.

Ultimul concurs la care m-am mai băgat, dintr-o naivitate poate, se numeşte Romeo şi Julieta la Mizil. M-a convins tot chestia cu antologia. Pe site-ul lor se promitea editarea unei antologii în care să apară toţi participanţii. Am trimis nişte poeme, am achitat taxa de 20 de lei şi, iar, juriul cu siguranţă a stat să analizeze corect pe toate dintre cele aproape 1000 de poezii înscrise. Nu e problema că nu am câştigat nimic, problema e că am primit antologia cu trei luni întârziere. Dar nici n-o pot numi aşa, că arată penibil. E ca o revistă, care la prima pagină te întâmpină cu grămada de sponsori ai concursului, toată încărcată şi aglomerată cu sute de texte cu font mic. Şi cea mai tare parte: nici nu are ISBN. Scrie pe spate doar un ISSN (care e pentru reviste). Deci ţeapă.

În concluzie, n-am să mai particip la concursuri de genul acesta pentru că ştiu că e o pierdere de timp şi nu mă aleg cu mare lucru. Astea care sunt organizate de şcoli, asociaţii, edituri mici sunt toate nişte ţepe şi un scriitor care se ia în serios nu ar trebui să fie interesat de ele.

Nu prea vorbesc pe blog despre muzică, deşi sunt un fanatic. Ascult ca un nebun şi în fiecare săptămână descopăr artişti noi. Consider că, ca să înţelegi o lucrare muzicală, ca pentru un film sau o carte, trebuie să asculţi întregul album cap-coadă. Numai aşa vei înţelege ce a vrut să zică artistul în acea perioadă şi care e toată chestia cu el.

Ascult genuri diverse, cuprinzând o paletă uriaşă, şi apreciez cât de mult muzica românească de calitate. M-am gândit că ar fi timpul să-mi relev din aceste preferinţe.

Astfel, am făcut o listă de CD-uri apărute în ultimii 10 ani care m-au influenţat şi mi-au plăcut foarte mult. Sunt complete, în sensul că nu există nici o melodie în plus sau în minus din punctul meu de vedere, şi le recomand. Atenţie însă, că lista de mai jos cuprinde titluri album/artist care se încadrează în genuri atât convenţionale de rock să zicem, cât şi genuri mai extreme şi greu de ascultat.
Vezi restul… »

Am fost prin Bucale şi, cică, am descoperit chestii noi, lucruri pe care nu le ştiam:

1. Publicul de rock s-a schimbat. Nu mai este acelaşi interes ca acum 2-3-4 ani legat de concerte. Sau poate mi s-a părut din cauza faptului ca AC/DC e mai mainstream? Nu ştiu.

2. Bucureştenii n-au ce face, se bagă în viaţa ta. Ăia care lucrează în spatele unei tejghele, mai ales. Te întreabă tot felul de chestii şi se bagă în vorbă cu tine, chiar dacă nu-i cunoşti şi nu ai chef de ei. Dacă mergi des într-un loc, te ţin minte şi vorbesc despre tine, chicotesc şi fac remarci. Dacă îţi aud conversaţiile, se bagă şi ei. Nu ca în Ardeal, unde poţi să mergi zilnic un an de zile la acelaşi magazin şi tot nu te va întreba de sănătate. Bine, nu vorbim acum despre pensionari.

3. În Bucureşti, nu prea ai ce vedea. Outdoor adică.

4. Burger King pwns toate celelalte lanţuri de fast-food. E mai bun, mai rentabil şi au şi ofertă de doi cheeseburgeri la 5 lei. Doi cheese – e mai rentabil decât orice fast-food de cartier. Că te saturi.

5. E naşpa să nu fi obişnuit cu mersul cu metroul. Te prinde curentul uşor şi poţi răci.