Alex Drăgan – "Revoluţia nu va fi televizată, e postată pe blog"

Următorul articol e un editorial care nu va apare niciodată în ziarul şcolii, deşi acolo era destinat să ajungă. Motivul e că a trecut timpul şi, din cauza incompetenţei unora, nu a mai apărut ziarul, lăsând ca acest articol să expire. E un pic cam exagerat.

Stând aşa postat la un geam de la etajul doi şi privind în toiul dimineţii la mişcarea frunzelor galbene pe betonul din curtea şcolii printre urmele de lapte stropit peste tot de către copii de gimnaziu parcă mă apucă un sentiment de nostalgie. Parcă nu de mult mă dădeam cu skate-ul pe la subsol, jucam ping-pong în curte, tremuram înainte de testele domnului Petruţa, mă distram cu colegii în zăpadă, urcam scările cu ochii pe fundul vreunei fete de a unşpea sau a doişpea, priveam cu poftă bătăile dintre băieţi, făceam recorduri la cruce şi aşa mai departe. În al optulea an de când sunt elev în Gojdu, simt că am crescut în şcoala asta.

După zecile de ocazii când am râs cu lacrimi cu colegii, sutele de dimineţi când m-am trezit cu noaptea-n cap să vin la ore, şi miile de înjurături adresate profesorilor după ce plecau din clasă (glumesc), simt cum inevitabilul sfârşit se apropie. Simt cum vine bacu’ şi cu el o să mă ia…

Vrând-nevrând, după atâta timp şi atâtea amintiri, te trezeşti că te-ai ataşat într-un fel de şcoala asta. Pe lângă sentimentul deţinutului care aproape că şi-a ispăşit pedeapsa în Bastilia, mă încearcă şi-un fel de melancolie. De aceea le spun mereu celor mai mici decât mine să se bucure de aceşti ani, căci, după aceea, nu se ştie pe unde ajung. Nu ştii ce lucruri te aşteaptă. C-or fi bune, c-or fi rele, până la ele, hai să mai mergem la şcoală.

Postări asemănătoare:

1. Toamna plină